EFECTE PE TERMEN LUNG ALE INFLAȚIEI

Datele publicate recent de Institutul Național de Statistică arată că, în România, rata anuală a inflației a fost de 9,7% în decembrie 2025 și de 9,6% în ianuarie 2026. Rata anuală a inflației este însă o mărime medie, care nu evidențiază creșterea și mai mare a tarifele serviciilor (11,59%) și prețurilor mărfurilor nealimentare (9,99%). Trăim într-o nouă epocă inflaționistă, după cea din anii 1990. România înregistrează în al cincilea an consecutiv o rată a inflației mult peste ținta Băncii Naționale (2,5% ± 1 punct procentual) și, din martie 2024, are în mod continuu cea mai mare inflație din UE.

Inflația are numeroase consecințe, iar prezentarea exhaustivă a acestora ar necesita o întreagă carte. Pe termen lung, principalele efecte sunt următoarele:

În primul rând, inflația subminează creșterea economică reală. Este adevărat că inflația stimulează activitatea economică, însă acest efect este temporar și nominal. În condițiile unei structuri economice date, creșterea masei monetare și scăderea ratelor dobânzilor determină creșterea volumului creditului, al investițiilor și al consumului, iar toți acești factori accelerează temporar procesul economic. Totuși, pe termen lung, inflația provoacă daune considerabile economiei. Ea modifică structurile economice de bază, deoarece investitorii, care creează baza materială a creșterii economice, își adaptează comportamentul la realitățile apărute în urma creșterii generalizate a prețurilor. În economia inflaționistă, condițiile sunt adesea haotice, iar investițiile în formarea și dezvoltarea capitalului se confruntă cu riscuri sporite. Investitorii se așteaptă la un singur lucru: toate prețurile vor crește, dar unele, cum ar fi cele ale averile imobiliare, vor crește disproporționat de mult. Ca urmare, pentru un investitor, devine mult mai atractiv să cumpere bunuri imobiliare existente, decât să investească în producerea de bunuri de consum sau mijloace de producție. Investițiile productive vor fi înlocuite de investiții speculative, care urmăresc obținerea de profit din creșterea prețurilor. Or, dacă investițiile productive stagnează, economia nu poate crește realmente. Inflația erodează capitalul existent și împiedică formarea de capital nou. De exemplu, în 2025, creșterea economică nominală în România a fost de 8,62%, în timp ce creșterea economică reală a fost de doar 0,72%.

În al doilea rând, inflația mărește inegalitățile dintre membrii societății. Creșterea cererii pentru averi imobiliare, care conferă protecție împotriva inflației, constituie un mecanism de apărare. Inflația persistentă dă naștere unui proces cultural și de învățare societală. Forma de economisire cea mai simplă este constituirea de rezerve bănești („bani albi pentru zile negre”). Cu cât oamenii înțeleg că această strategie nu mai funcționează, cu atât economia intră mai mult în vârtejul creșterii prețurilor bunurilor imobile. De exemplu, tot mai mulți oameni vor cumpăra case – nu pentru a locui în ele sau a le închiria, ci pur și simplu pentru a-și plasa economiile bănești și a le proteja împotriva inflației. Acest fenomen explică într-o anumită măsură numărul mare de case goale din unele orașe din România. Creșterea cererii pentru bunuri imobiliare face ca, pe termen lung, prețurile bunurilor respective să crească mai repede decât alte prețuri, iar veniturile oamenilor obișnuiți să nu țină pasul cu ele. Categoriile sociale înstărite se îndepărtează tot mai mult de straturile paupere ale societății. Inflația persistentă, chiar dacă este moderată ca mărime medie, mărește, deci, distanța socială dintre bogați și săraci.

În al treilea rând, inflația provoacă frustrare. Pentru angajații obișnuiți, care nu au cine știe ce avere imobiliară, ascensiunea socială devine din ce în ce mai dificilă, din cauza creșterii disproporționate a prețurilor bunurilor de valoare mare și folosință îndelungată. Este adevărat că economia inflaționistă oferă și unele oportunități indivizilor curajoși. Un om sărac poate, dacă face o alegere inspirată, să ajungă rapid la o mare avere. Dar, prin definiție, majoritatea oamenilor de rând nu sunt aventurieri, iar pe ei inflația nu îi ajută să iasă din sărăcie. Dimpotrivă, individul norocos obține o mare avere tocmai pentru că, în condițiile inflației, marea masă a populației pierde o parte din puterea sa de cumpărare. Acest fenomen are consecințe grave asupra coeziunii sociale. În economia inflaționistă, o persoană poate deveni bogată pe seama altora, fără să producă ceva valoros prin prisma celorlalți. Această situație anormală, pe care mulți oameni o percep intuitiv, stârnește invidie, frustrare și ură. Sentimentele ostile tind să se îndrepte împotriva tuturor bogaților, inclusiv a celor care și-au dobândit averea prin activitate socialmente utilă. Este adesea imposibil de trasat o linie de demarcație între partea din averea cuiva, care provine din activitatea sa productivă și partea obținută de el prin redistribuire inflaționistă. Rezultatul este că invidia, ura și nemulțumirea sunt direcționate, fără nicio deosebire, împotriva tuturor bogaților. În societate, aceste forțe autodistructive sunt susținute și își produc întregul efect prin politică. În context românesc, de exemplu, sloganul „proprietatea este un furt”, formulat de filozoful și politicianul francez Proudhon, preluat de Marx și de discipolii săi, revine în disputele politice privind privatizarea post-comunistă, alimentând nostalgia pro-totalitară.