Sărbătoarea Dragostei la români, Dragobetele este o frumusețe de obicei. Serbat mereu ca un zeu și un ,,făcător” al iubirii atât la oameni, dar și la toate viețuitoarele, cu un accent semnificativ pentru păsări. Dacă socotim aniversarea lui pe calendarul cel vechi, el pica în luna martie la sfârșitul primei decade, atunci când în lunci și în păduri răsăreau ghioceii, brândușele și brebeneii.
În folclorul nostru Dragobetele este înfățișat ca un tânăr chipeș, voios și, bineînțeles, drăgăstos. O parte din legenda Dragobetelui a fost preluată de Ioan Eliade Rădulescu în celebrul lui poem ,,Sburătorul”.
De Dragobete fetele nemăritate și tinerii neînsurați plecau în grup spre lunci și păduri, ca să culeagă flori, care erau puse în păr. Fetele alergau înapoi spre casă, iar băieții încercau să le prindă ca să le dea un sărut. Dacă fata se întorcea și săruta un flăcău, însemna că acela este alesul, iar obiceiul se considera începutul logodnei, care putea dura câteva luni sau chiar câțiva ani.
