Există multe țări în lume despre care se poate spune cu ușurință că sunt locuri ale contrastelor depline. Nu numai economice, ci și comportamentale sau de alte naturi. Suntem de acord cu asta, chiar dacă de multe ori ne șochează. Depărtarea, însă, lipsa contactului direct, pune o oarecare perdea peste eventuala noastră empatie sau chiar înțelegere. Ne mulțumim să constatăm, din perspectivă intelectuală sau uneori analitică faptul că acestea există, fără a încerca să le descurcăm ițele.
Atunci însă când vine vorba despre România, despre români, lucrurile se schimbă. Apar nuanțe, apar încercări de interpretare mult mai concrete. E de ajuns să ieși din casă pentru a constata profunde dihotomii între nivelurile comportamentale ale conaționalilor noștri. Ca de la agonie la extaz, acestea operează pe o scară uimitor de largă. Sigur că nu suntem un popor de roboți și cei care ne cunosc mai bine ne admiră creativitatea, versatilitatea, capacitatea de adaptare, ospitalitatea și alte valori care probabil caracterizează nația noastră.
Dar de la a nu fi un popor de roboți și până la gesturi dezgustătoare este o cale lungă. Nu pentru toți, însă, se pare. Am avut ocazia să particip în weekend-ul trecut la o convenție literară la Brașov. Venind pe drum înapoi, într-o localitate transilvană pretins civilizată, trecem cu mașina pe lângă un birt, cu obișnuiții pierde-vară (ca să ne exprimăm, totuși, colocvial, deși specimenele meritau invective serioase). Unul dintre ei trage un șut în fund unui biet câine care aștepta și el ceva de mâncare (deși acolo era numai de băut), trimițându-l exact între roțile mașinii. Doar viteza relativ mică și o frână violentă a salvat bietul animal, care fusese izgonit exact la fix pentru a nimeri în fața vehiculului care se apropia. Un calcul exact, cinic, demn de o cauză mai bună. Și atunci, ce e de făcut? Cobori geamul, le amintești de niște personaje din calendar? Le aplici o corecție, după care tot tu poți fi reținut pentru agresiune? Anunți poliția? Nu ai dovezi. Nimic din toate acestea nu funcționează și atunci pleci mai departe, cu un ghem de nervi în stomac, gândindu-te cu stupoare la cât de diferiți putem fi. În sensul că există oameni care cheltuie sume imense pentru a salva un animal, construiesc adăposturi, înființează fundații sau pur și simplu își dau ultima bucățică de pâine pentru un necuvântător. Iar alții, cu gesturi grotești, îi trimit la moarte, în hohote grețoase de râs. Am văzut la poporul nostru gesturi sublime, minunate, aproape îngerești. Am văzut însă și extrem de multă răutate, invidie, orgoliu exacerbat, ură. Greu de crezut că acestea din urmă încap toate în sufletul blând de român. Și totuși, se întâmplă. Incidentul cu cățelul inocent este doar vârful unui iceberg de întuneric ce se ridică uneori în sufletele noastre, pervertind gena tradițională pe care noi o considerăm în continuare bună.
