Am pregnanta senzație că cvasitotalitatea însemnărilor, articolelor, analizelor și altor specii jurnalistice sau de specialitate relativ la admiterea țărișoarei noastre în Spațiul Schengen suferă de sindromul milogelii, al inexorabilei laturi ce împinge spre văitat a românului. Așa cum ne place să ne lamentăm și în multe alte domenii, împotriva sorții ”potrivnice”, tema aceasta a devenit deja de prea mult timp poligonul de încercare al smiorcăielilor românești. În cea mai bună tradiție a Mioriței, fatalismul autohton își pune, după părerea mea, o nefastă amprentă pe o temă care, sigur, trebuia să fie tehnică, însă nu mai e demult așa. România a intrat în hora politică europeană, cu toate tarele ei și trebuie să joace, dar nu împleticit, lamentabil, ci o sârbă susținută, care să reprezinte interesele Bătrânului Continent, dar și pe cele proprii.
Din păcate, portdrapelul unor asemenea abordări e presa (nu toată, dar o parte semnificativă a ei), care abundă de titluri – nu citez exact – de genul: ”Austria nu ne lasă în Schengen”, ”Nu suntem primiți în Schengen”, ”România suferă o nouă lovitură”, ”Stăm la ușa Europei”, ”Austria nu ne vrea”, „Nehammer e inflexibil”, ”Nici contracandidatul cancelarului austriac nu ne dorește” și multe asemenea titluri care se repetă cu o obstinație demnă de o cauză mai bună. Plângem mediatic, cu alte cuvinte, ca și cum ne-am propus să ne fixăm, cel puțin la nivel declarativ (sper), statutul de argați și de țară secundă. Așa am făcut și facem și cu Uniunea Europeană: ”UE nu ne dă”, ”UE nu ne lasă”, ”Suntem cetățeni de mâna a doua”, „dictatura europeană” (nu putem scăpa de stereotipul acesta, chiar și după atâția ani de la căderea comunismului). Facem asta, în loc să profităm la maxim de ce ne poate oferi apartenența la acest select club. Digerăm ușor mai bine mesaje pretins naționaliste de genul ”În Europa, dar nu în genunchi”, în loc să ne vedem de treabă și să nivelăm diferențele care încă există între nucleul dur al Uniunii și țările cum este a noastră.
Nu, doamnelor, domnilor! Chiar dacă sau mai ales că problema Spațiului Schengen, așa cum spuneam la început, nu mai e demult una strict de natură tehnică – pentru că acolo ne-am făcut treaba – e nevoie de abordări tranșante la nivel politic și diplomatic. Însoțite de decizii de strategii economice pentru compensarea pierderilor pe care se susține că le înregistrează România cu fiecare zi de neadmitere în spațiul de liberă circulație mult visat. Deși asta e ca și cu pariurile sportive: ”Am pierdut 1.000 de lei!” ”Atât ai pus la pariuri?” Nu, dar atât aș fi câștigat!”.
Din păcate, nu am fost niciodată tari la ofensive diplomatice susținute, preferând poate să judecăm emoțional, șovăielnic, în condițiile în care nu e loc pentru așa ceva. Politica statală e una bazată pe reguli stricte, unde concentrarea e sau ar trebui să fie strict pe obiective. Respectând celelalte țări și dreptul internațional, e nevoie să ne croim un drum clar, bazat însă pe performanțe economice și sociale, nu pe rugăminți. Dacă Austria își folosește abuziv dreptul de veto, putem apela la înaltele foruri ale Uniunii Europene, putem avea abordări diplomatice mai severe, putem regândi unele contracte sau legalitatea unor investiții din partea statului austriac, care are interese majore în țara noastră. Aroganței nu trebuie să i se răspundă cu văitături dar nici neapărat cu egală aroganță, ci cu măsuri certe, uneori chiar în contrapartidă.
România anului 2023 nu mai e în poziția să se plângă nimănui. E membră cu drepturi depline a NATO și a Uniunii Europene (dacă altceva nu putem remarca, măcar să vedem stabilitatea pe care ne-o conferă acest statut în vremuri tulburi ca astea), este un stat cu o economie în ascensiune, care va depăși în următorii ani mai multe țări europene din punct de vedere al unor indicatori relevanți. Așa că, gata cu plânsul! Arogantul cancelar austriac nu e Dumnezeu și nici toată Austria. Dacă vom ști să ne jucăm cărțile, retorica fragilă a alesului de care vorbim se va nărui curând.
Caricatura:Radu Clețiu
