O istorie (secretă) a literaturii române ar trebui să insiste asupra corifeilor şcolii ardelene. Aşezaţi la subsol, excluşi din edificiul literaturii „actuale”, ei aparţin hârtiilor de taină care fortifică viitoarea istorie a literaturii.
Suntem, parcă, în miezul unei enigme ce se cere a fi dezlegată – în mijlocul unuia dintre romanele poliţiste care au animat Ardealul. În numele unei complicate probleme de dracula-logie. Poate că a venit momentul, graţie alcătuitorilor de programe şcolare, să încercăm să studiem sosirea şi formarea lui Dracula în cultura română. Fiindcă dacă Ardealul îl are pe Dracula, ştiut în toate colţurile lumii, dacă ilustrul personaj a cucerit milioane de cititori prin ineditul prezenţei sale, de ce să nu renunţăm la nişte autori care nu sunt pe măsura vremii noastre? Cititorul, vizitatorul, elevul sau studentul, viitorul învăţător şi viitorul profesor de literatura română trebuie să afle că nu Micu, Şincai, Maior, Budai-Deleanu trebuie cunoscuţi, studiaţi, înţeleşi, ci Dracula. El este totputernicul stăpân al zonei, insul care exprimă Ardealul la Braşov, la Sighişoara sau la Bistriţa. Sunt locuri aflate la capătul lumii, în imedata apropiere a Celuilalt Tărâm.
Aşadar, cei care se ocupă de educaţia elevilor/studenţilor în anul 2023 realizează o operaţiune importantă de substituţie: nu de latinişti avem nevoie şi nici de erudiţii Blajului, ai Vienei şi ai Romei, ci de cel-ce-vine-de-dincolo şi se hrăneşte, când şi când, cu sângele vizitatorului. Ar putea juca Samuel Micu vreun rol în Istoria lui Dracula? Fără îndoială ar putea juca. El cu a sa Carte de rogacioni, prima carte tipărită cu litere latine în anul de graţie 1780, ar putea opri falsificarea inevitabilului personaj. Dacă lui Gheorghe Şincai ar trebui să îi rezervăm doar roluri episodice, i-am putea atribui un spaţiu mai larg lui Petru Maior, Mitru Perea după numele lui cifrat, cel căruia autorul Ţiganiadei îi dedică Epistolia închinătoare. Budai-Deleanu este prieten şi admirator al său. Către Mitru Perea, vestit cântăreţ, sună adresarea. Am putea deduce că pe lângă „Ţiganiada” exista şi o epopee a lui Petru Maior. Dacă vestitul cântăreţ ar fi elaborat epopeea cea sobră, dacă adevăratul Homer al Ardealului ar fi Mitru Perea (vestit cântăreţ!), iar Budai Deleanu nu ar fi decât dublul său jucăuş, parodistul? Dialogul dintre cei doi e spornic, dar numai subsolurile arhiîncărcate vorbesc despre faptele din epopeea vestitului cântăreţ. Petru Maior ar fi scris, prin urmare, epopeea întemeietoare, Eneida ardelenească, iar Budai-Deleanu ar fi compus (după cum putem înţelege), replica. „Ţiganiada” ar putea fi Adevărata epopee a lui Dracula Voevod.
Datele mi se par demne de atenţia Istoriei secrete a literaturii române. Când ne pregăteam să intrăm în secolul al XIX-lea, la 1800, aveam deja o epopee! Epopee pe care au citit-o foarte puţini. Şi, poate exista şi a doua, pe care n-a citit-o decât autorul primeia, bun prieten cu Mitru Perea. Cu toată erudiţia, informaţia, arta literară, cu toată capacitatea de a cifra, I.Budai-Deleanu nu s-a silit să şi-o tipărească. Cei care au putut s-o citească, au citit-o. Dar ceilalţi? „Am cercetat în tot feliu să pociu afla şi ceialaltă parte a poveştii
aceştii de obşte iubite, dar nu am putut-o afla. De atâta ori pomenitul preînvăţat Talalău a lăsat o însămnare la orighinal , că ceaialaltă parte cu totul s-au pierdut. Adauge ş-aceia, cum că întâiul izboditoriu a fost din cetatea Ceugmei, care acum demolt s-au năroit şi să află năruitura ei de astezi lângă ţărmurile Murăşului în Ardeal, unde este aproape un sat ce să chiamă Cigmău, de bună samă nume prefăcut din cetatea Ceugma”.
Cealaltă epopee ar trebui să înceapă, omagial, chiar în cetatea Ceugmei, Cigmăul naşterii lui Budai Deleanu. Ea ar fi Neagra Cetate pe care o descoperim în „Ţiganiada”? Neagra Cetate, de care se ocupase, pe larg, marele Petru Maior? Mitru Perea, adică Petru Maior, s-a născut în Târgu Mureş la 1761, a studiat la Târgu Mureş, pe urmă la Sibiu şi, evident, la Blaj. Nimic nu se întâmplă în Transilvania culturii în secolul al XIX-lea fără Blaj. E primul român, se pare, interesat de toate şi de ceva în plus: popoarele din Extremul Orient. Cum au ajuns, prin urmare, ţiganii din Indii în Muntenia şi în Moldova şi, pe urmă, ca ostaşi ai lui Vlad Ţepeş, în Ardeal ar fi putut să ne spună, cu lux de amănunte, Petru Maior. Poate că ne-a spus, în cărţile sale încă netipărite. Şi el, ca şi Micu sau Şincai este bursier al Blajului şi, ca bursier al Blajului, ajunge la Roma. La Viena va studia dreptul canonic. În 1780 e iar la Blaj, profesor de metafizică, logică şi drept natural. Are 29 de ani şi e o personalitate renascentistă, preocupată de toţi şi de toate – dar şi de luptele prietenilor săi. E un erudit cu atenţia deschisă către universurile originare. Se retrage ca preot la Reghin, unde are timp de scris, de tradus şi de reflecţie asupra drepturilor naţionale ale românilor. În 1795 dă la iveală Protopapadichia, adecă puterea, drepturile sau privileghioanele protopopilor celor româneşti din Ardeal. Tot la Reghin redactează Propovedaniile. Întrebarea este dacă aici începe să-şi scrie epopeea. Dacă acum se va ocupa, pentru prima oară, de Ţiganiada lui,ne putem întreba. Şi dacă aici citeşte paginile – prima redactare – din epopeea prietenului său. Oare mai există vreun cărturar român care să dea atâta glorie oraşului? Care să se întoarcă mereu cu faţa către Reghin?
Şi mai adaugă şi sfaturi care ne amintesc că Viena era, în germanitatea-i alunecătoare, punte către Roma, iar Metastasio, model al lui Budai Deleanu, putea îndemna spre Decameron: „Voi da, ce-aveţi inimă bună / Şi lămurită minte cerească, / O, iubiţi! Iubiţi-vă împreună/ În această viaţă trupească, / Până sînteţi în vârstă şi stare,/ Că vremea-i repede trecătoare…”.
Şi îndemnurile care încep cu Să iubim! ajung aici: „La cântări se cere şi-n horă / Să giucăm în giur, mână de mână, / Tot frăţiorul ţiind o soră/ Spre care simte dragoste lină, / Şi să strigăm toţi cu bucurie;./ Viie zieu Amor! Amor să viie!” Acum toată lumea e fericită: „Bravo, bravo!,oaspeţii strigară, / Plesnind în palme juni şi feciore”. Mitru Perea, din subsolul paginii, ne atrage atenţia: „Viie, înseamnă că Amor viiază. Fecioarele bat din palme, adică aşa cum se joacă în horă”. Sobrul Mitru Perea se teme mereu de lectura licenţioasă a istoriei lui Parpanghel, aşa cum s-a temut şi ministrul Hârdău, cel care a pus la Index Şcoala ardeleană. Ceea ce este posibil: citit repede, Parpanghel poate sugera istorii erotice decoltate. Se ştie, din istoriile ulterioare ale gintei, răspândite în toată lumea romantică, de la ruşi la spanioli, ce pasionali pot fi rromii.
„Dar eroul care atrage în cel mai înalt grad dragostea şi admiraţia poetului este Vlad Ţepeş. În operă el reprezintă elementul central al registrului eroic… nucleul în jurul căruia se cristalizează sublimitatea unor calităţi alese”, scrie Ion Oană, fost cerchist, fost profesor de literatură veche la Timişoara. Cred că suntem de acord că dacă îl lăsăm pe Vlad Ţepeş singur în faţa elevilor, cu atâtea calităţi, elevii o să-i dorească pieirea. Cititorul anului 2026 nu mai doreşte bravură naţională, eroism, strălucire, ci altele. Trebuie, cu puţină atenţie, să ne amintim că şi Luceafărul romanticilor era, de fapt, Lucifer.
(Oare Vlad Ţepeş nu l-ar exprima – sau nu îl poate mai bine exprima – pe celebrul personaj al limitei răsăritene, Dracula?) Altfel stau lucrurile dacă modelăm portretul şi îl aşezăm pe posibilul Dracula în faţa duşmanilor săi, Asmodeu, Belzebut, Belial şi ceilalţi. Şi să interpretăm totul ca o ceartă frăţească; precum Lucifer, căzut din cer, Dracula este izgonit din Iad. El este Luceafărul Şcolii Ardelene. Iar iadul, aşa cum arăta Mircea Eliade, nu mai e chiar atât de negru precum odinioară.