Prin declararea stării de urgență ca urmare a pandemiei de coronaviroză (COVID-19), în România a fost reglementată iarăși posibilitatea plafonării unor prețuri (medicamente și aparatură medicală, alimente de strictă necesitate și servicii de utilitate publică: energie electrică și termică, gaze, alimentare cu apă, salubritate, carburanți etc.). Deși pandemia a încetat, recent a mai fost adoptată o ordonanță de urgență (67/2023) (?!) pentru limitarea adaosurilor comerciale și comisioanelor la unele produse agricole și alimentare (ulei, zahăr, făină, mălai, carne etc.). Importanța sistemului de prețuri libere a fost sintetizată, printre alții, de către laureatul premiului Nobel pentru economie (1976), Milton Friedman, care a arătat că, într-o economie bazată pe proprietatea privată și libertatea schimbului, sistemul de prețuri libere îndeplinește trei funcții esențiale: 1) transmiterea informației cu privire la cerere și ofertă; 2) stimularea producătorilor să se orienteze spre sectoarele cu prețuri ridicate și, în modul acesta, să acționeze în direcția restabilirii echilibrului între cerere și ofertă; 3) repartizarea veniturilor. În economia planificată, prețurile nu au același rol, deoarece deciziile economice nu se adoptă în funcție de prețuri, ci de obiectivele planului. Mărimea producției și a consumului sunt stabilite în termeni fizici printr-un sistem de balanțe materiale, elaborate de organul de planificare central în funcție de „indicațiile prețioase” ale conducătorului partidului și statului și repartizate apoi sub formă de sarcini de plan până la nivel de întreprindere. În acest cadru, în loc să încerce să maximizeze profitul, așa cum procedează întreprinzătorii din economia de piață, directorii întreprinderilor comuniste caută să obțină cât mai multe investiții, materii prime și materiale și mână de lucru, precum și să primească sarcini de producție cât mai mici, deoarece, în modul acesta, ei își îndeplinesc mai ușor planul, își păstrează funcțiile (și avantajele care decurg din acestea), sunt promovați pe scară ierarhică ș.a.m.d. Într-un mod sau altul, toți acești factori fac ca economia comunistă să existe și să funcționeze pe considerente politice (de putere), nu economice (raportul cost/beneficiu). Consecința este o uriașă risipă de resurse materiale și umane și lipsa unor produse de primă necesitate, în special de bunuri alimentare („economie de penurie” – cum a numit-o eminentul economist maghiar J. Kornai), ceea ce a dus la prăbușirea comunismului.
În anumite situații excepționale (de exemplu, război), statele necomuniste au recurs și ele la controlul prețurilor (sau cel puțin al prețurilor anumitor produse), respectiv la influențarea cererii sau ofertei (protecționism, subvenții etc.). De fapt, libertatea totală a prețurilor este actualmente rar întâlnită, chiar și în economiile cele mai libere, în principal din cauza impactului fiscalității, a legislației antidumping, a subvențiilor, clauzelor de indexare din contractele colective de muncă etc. În general, efectele măsurilor de acest gen sunt asemănătoare cu cele ale stabilirii „științifice” a prețurilor în economia planificată, evident, fără să fi atins vreodată amploarea, persistența și duritatea fenomenelor similare din țările comuniste. Comparativ cu piața pe care prețurile se formează în mod liber, iar cererea și oferta ajung să se echilibreze prin interacțiunea lor cu prețurile, fixarea prețurilor de către stat creează două genuri de situații, în funcție de modul în care se situează prețul stabilit de autorități în raport cu prețul de echilibru. Astfel, în cazul în care prețul fixat de autorități este mai mic decât prețul de echilibru, cumpărătorii realizează, evident, un câștig. Există, însă, o serie de costuri adiacente, care trebuie avute în vedere în judecarea eficacității globale a acestei practici. În principal, aceste costuri sunt: a) cheltuielile suplimentare pe care trebuie să le facă statul pentru a impune prețul stabilit de el, respectiv cheltuielile pe care trebuie să le suporte agenții economici pentru a eluda acest preț, fie în mod legal, prin exploatarea lacunelor legislației, fie ilegal; b) distrugerea propriu-zisă de bunuri (surplusul), prin reducerea cantității de bunuri vândute și creșterea stocurilor, care se învechesc, degradează etc.; c) efectul redistributiv, care constă în transferul veniturilor de la producătorii rămași pe piață la consumatori; d) apariția pieței negre și a modalităților alternative de distribuire a bunurilor: cozi, cartele, reglementări complexe și proceduri complicate de aplicare birocratică sau judiciară a reglementărilor respective, însoțite de întreg cortegiul lor de consecințe negative (corupție, discriminare, birocrație etc.); e) tendința de a adopta în permanență noi reglementări (pentru reprimarea pieței negre, extinderea controlului prețurilor pe piețele altor bunuri asemănătoare, instituirea obligației de a continua producția în pofida pierderilor, respectiv a obligației de a limita consumul), care agravează problemele deja menționate.
Aceste costuri sunt suportate de unii agenți economici, însă constituie venituri pentru alții, ceea ce face ca fixarea de către stat a unor prețuri mai mici decât prețul de echilibru al pieței să împartă populația în trei categorii : 1 ) indivizi care câștigă (consumatorii care reușesc să ajungă la bunuri ieftinite în mod artificial); 2) indivizi care pierd relativ puțin (producătorii care sunt în măsură să continue producția și care realizează în continuare un anumit profit, deși mai mic decât pe o piață liberă); 3) indivizii care pierd relativ mult (producătorii și consumatorii învinși de forțele pieței și obligați să producă în pierdere, respectiv să renunțe la consumul bunurilor pe care producătorii nu le mai oferă spre vânzare). Inutil de adăugat că, în modul acesta, divizarea societății crește, iar solidaritatea socială, invocată adesea de autorități pentru justificarea plafonării prețurilor, devine o simplă vorbă în vânt.
În cazul în care prețul fixat de autorități este mai mare decât prețul de echilibru al pieței, efectele de genul celor menționate nu lipsesc, însă sunt mai puțin vizibile. Într-un mod sau altul, ele sunt legate de câștigul suplimentar pe care îl realizează acum producătorii. Acest câștig provine din faptul că, din cauza prețului mai mare fixat de stat, cumpărătorii sunt nevoiți să plătească mai mult și, eventual, să-și diminueze consumul. Avantajele controlului prețurilor pentru cei care beneficiază de ele sunt vizibile și desea foarte importante, în timp ce dezavantajele sunt mai puțin evidente și suportate de oameni a căror părere nu contează mai puțin (din cauză că sunt puțin numeroși și, deci, puțin importanți din punct de vedere electoral), de oameni care nu sunt conștienți de aceste inconveniente, ori care nu se raportează la piața liberă, ci la situația cea mai favorabilă pentru ei înșiși (de exemplu, pe un chiriaș nu îl interesează faptul că un preț de echilibru al pieței imobiliare ar putea să stimuleze construcția de locuințe și, deci, reducerea prețului acestora, ci doar faptul că el însuși obține o locuință ieftină).
În definitiv, ca întotdeauna în economie, avantajele și dezavantajele revin unor indivizi diferiți, și anume celor care beneficiază cei dintâi de consecințele favorabile ale unei măsuri de politică economică oarecare, înainte ca efectele negative ale acesteia să se generalizeze la nivelul întregii economii și, eventual, să o blocheze. Cu toate acestea, criteriile de justiție socială adoptate de o anumită societate pot fi astfel încât să permită ca, deși, pe ansamblu, bunăstarea socială se reduce, unii indivizi să obțină o creștere a nivelului de trai, în funcție de importanța pe care autoritățile o acordă diverselor grupuri sociale. În prezent, în România, forțele politice autodeclarate de dreapta sau de stânga se întâlnesc adesea în susținerea măsurilor de acest tip. Ele nu se deosebesc una de alta decât prin modul în care îi identifică pe beneficiarii și victimele plafonării prețurilor, în sensul că fiecare își protejează ceea ce consideră a fi propria clientelă electorală (de exemplu, este preferabil ca avantajele să revină susținătorilor politici, iar dezavantajele, adversarilor). Din această cauză, autoritățile române postcomuniste au ezitat să liberalizeze prețurile, iar în prezent au devenit iarăși tentate de controlul acestora, în special în perioade de criză, cum a fost cea pandemică, ori la produsele alimentare de bază, care sunt cumpărate de un mare număr de consumatori.
Contrar acestei tendințe renăscute în România zilelor noastre, principala caracteristică a teoriei economice moderne este diminuarea semnificativă a forței argumentelor în favoarea fixării prețurilor și revoluționarea modului de înțelegere a meritelor relative ale sistemului de prețuri libere comparativ cu fixarea prețurilor. Explicația rezidă în faptul că, împreună cu sistemul de drept, sistemul de prețuri permite rezolvarea celei mai redutabile probleme cu care se confruntă orice colectivitate umană, care vrea să organizeze o diviziune a muncii dincolo de o anumită scară, și anume problema complexității sociale.
Prin acțiunea conjugată a acestor două sisteme – sistemul de prețuri și sistemul de drept –, piața devine ordine, nu haos. Ca urmare, trebuie să ne întrebăm dacă perturbarea acestei ordini complexe prin măsuri precum cele menționate în acest articol nu este mai periculoasă decât însăși problema pe care vrea să o rezolve.
