De la „Spătarul Neculai din Mileşti”, la „Cruciada balcanică”

N-ar fi rău dacă am scrie că, mai întâi, Valeriu Matei e istoric. Un istoric cu iniţiative excepţionale, cu descoperiri noi, cel puţin în ceea ce-l priveşte pe Nicolae Milescu Spătarul. Dar dacă am spune că e un important om politic? Este printre protagoniștii evenimentelor de la Uniunea Scriitorilor din Moldova din martie – mai 1987, care definesc începutul „Mișcării Democratice” din Republica Moldova. În perioada mai 1987 – martie 1990 a reprezentat Uniunea Scriitorilor din Moldova în secretariatul Uniunii Scriitorilor din Moscova. A candidat la alegerile prezidențiale din Republica Moldova din 1996, obținând 9 la sută din sufragii. Vicepreședinte al Parlamentului (1998-1999), președintele Comitetului de cooperare Republica Moldova – Uniunea Europeană (1998 – 2001). Directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău. Iar din 2023, directorul general al Editurii Academiei Române.

          Pot, atâtea funcţii politice, lăsa în umbră paginile sale de scriitor? Am primit recent Cruciada balcanică. Opera poetică, volum din 2013. Din pagina de prezentare a volumului din 2013 aflăm că Valeriu Matei este autor al mai multor volume de poezie, apărute la Chișinău, Iași, București, apreciate de critica literară (Eugen Simion, Alex Ștefănescu, Mihai Cimpoi, Constantin Ciopraga, Ion Pop, Sorin Alexandrescu, Constantin Călin, Petru Poantă, Theodor Codreanu, Florentin Popescu, Marian Popa, Adrian Dinu Rachieru, Viorel Dinescu, Daniel Corbu, Vasile Spiridon ș.a.), al piesei de teatru Prologul (Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, al nuvelei istorice Peregrinările și suferințele spătarului Neculai din Milești (1988), al unor eseuri, studii de istorie și etnologie (Pactul Ribbentrop-Molotov și agresiunea sovietică împotriva României, 2012 ș.a.). A tradus din poezia franceză, rusă, spaniolă. Versurile sale au fost traduse în engleză, franceză, germană, spaniolă, rusă, greacă, suedeză, letonă, slovacă, maghiară, macedoneană, turcă ș.a.

          Şi tot din acest volum putem decupa paginile pe care le-a scris Grigore Vieru despre Valeriu Matei: „La Chişinău, în acest an, vedem teatru modern începător, unde piesa lui Valeriu Matei despre Spătarul Milescu se prezintă cu casa închisă. Cartea sa de poezie, proaspăt apărută, e o sărbătoare a limbii şi simţirii unui suflet atins de aripa harului nepieritor…”, 1988.

          În 1991, Petru Poantă scrie despre „Ceremonialul începutului”. El scrie, de asemenea, despre „Somn de lup”: „Două citate din Zilot Românul şi Mircea Eliade trimit la daci, sub semnul lupului, de fapt segmentul depresiv, al jertfei şi prigoanei permanente: <<Ai grijă, Ţară, de propria ta ţară>>. Acest vers al poetului basarabean Valeriu Matei, una dintre cele mai puternice personalităţi ale Republicii Moldova, în vremea când a fost publicat (1988) în volumul Stâlpul de foc, e nu numai un apel aproape disperat spre noi, obişnuiţi a ne raporta pe-atunci, numai la problemele aberaţiei ceauşiste, ci şi o foarte actuală punere în chestiune a noastră faţă de un pământ şi o spiritualitate pe care le ignoram»”.

          „Deoarece, ani în şir, am cam uitat de Basarabia”, scrie Ioan Groşan în 1991.

          Şi Alex. Ştefănescu, în 1995, scrie despre volumul “Moartea lui Zenon”: „În general, Valeriu Matei rămâne el însuşi, ceea ce înseamnă o hipersensibilitate, un joc de diafanităţi, o prelucrare completă şi inteligentă a inluenţelor”.

           Sau, cum scrie Ion Pop: “Legat de solul celeilalte Moldove, (nu atât printr-o stare de peisaj, cât printr-o stare de spirit ce traduce tulburător condiţia exilului şi a înstrăinării, şi implicit, o curajoasă revoltă împotriva destinului nedrept), scrisul lui Valeriu Matei comunică în profunzime cu marea tradiţie a lirismului modern”.

          Sau, cum scrie Eugen Simion în 1998: „Rolul său a fost, se pare, foarte important, în procesul de modernizare al poeziei basarabene… Valeriu Matei îmi pare a fi un poet substanţial în descendenţă nichitiană. E, avertizez, o judecată de existenţă, nu o judecată de valoare. Un nichitian care s-a instalat în nelinişte şi se hrăneşte cu spaimele istoriei ca legendarul cal răpciugos cu jăratec”.

          Scriu despre Valeriu Matei, cu elogii, Theodor Codreanu, Constantin Ciopraga, Catinca Agache şi Adrian Dinu Rachieru.  „Valeriu Matei vieţuieşte, fără complexe, în literatura română”, cred  Nicolae Dabija, Valeriu Tărâţeanu şi Mihai Cimpoi.

          Înainte de 1990, a scrie „poezie patriotică” în România  însemna a răspunde unei comenzi oficiale: aşa era bine. În Basarabia, a scrie o poezie „naţionalistă” însemna a fi „exclus” din viaţa socială, a fi condamnat – a fi împotriva regimului. Poeziile lui Valeriu Matei trimit mereu spre România, spre acel „acasă” care aminteşte meru de o ţară sfâşiată. Poezia sa e, cu îngrijorare, cu tristeţe, solemnă. Marile nume ale românilor vin dintr-o istorie de care trebuie să ne amintim mereu. Ca, de pildă, despre Ovidiu:

„A venit iarna scitică/ Din ceruri cad păsări îngheţate/şi iarnă de gheaţă atârnă pe la streşini// A venit iarna scitică/şi m-a alungat în casă/condamnându-mă la singurătate// Mi-am uitat numele/nu mai ţin minte culorile Romei/ şi gustul apei din Tibru/ Doar numele tău iubito/ îl ştiu pe de rost”.

                    Altă lecţie de istorie e ACUM: „Când nu-ţi mai văd chipul/e după lăncile de gheaţă ale visului”.

                    Un lung poem se numeşte „Descriptio patriae”: „Manole e numele tău/ răstignit pe crucea istoriei//La Căpriana, la Căuşeni/La Rudi, Hotin, Moisei, Putna/se aude până departe glas de jertfă/îmblânzind timpul”.

           Lecţia de istorie răsună şi în „Numărătoarea dacului nobil”, „Valul lui Traian”, „Heralzii (lui Mihail Eminescu)”, „Dor de Câmpina (lui Bogdan Petriceicu Hasdeu)”, „Jertfă (lui Alexei Mateevici)”.

                    Valeriu Matei dedică poeme In memoriam lui Cezar Ivănescu sau lui Ioan Alexandru. Citabil ar fi „În templul poeziei.  In memoriam Ioan Alexandru: „În templul poeziei e frig. Pe vechi tipsii/  ard tomuri răvăşite de măştile indiferenţei”.

                    Sensibilitatea excepţională a istoricului priveşte cu îngrijorare şi spre ziua de mâine: ce se va întâmpla în templul poeziei?