Vreți, nu vreți, conspirația sovietică din 1989 totuși a existat!

În fiece an, după 10 decembrie Timișoara intră, cernită, în „săptămâna însângerată”. E o săptămână grea, de rememorare pioasă, dar și de revoltă, de frustrare, de neputință, de deznădejde. Anii trec, iată, și atât de multe lucruri rămase încă nedeslușite stau ca un nor batjocoritor deasupra noastră. Revoluționarii redevin, pentru câteva zile, un fel de moaște vii — iertată-mi fie comparația — de care clasa politică își aduce aminte cam cum își aduce aminte și de Alba-Iulia de Ziua Națională. Și iar și iar se reaprind polemici cu privire la întrebarea „ce-a fost atunci, în decembrie 1989?”. Da, numirile cu privire la acest episod al istoriei noastre încă provoacă emotivitate. A fost revoltă, a fost revoluție sau a fost lovitură de stat. Eufemisme cum ar fi „schimbarea din decembrie 1989” sau clasicul „evenimentele din decembrie 1989” sunt ridicole, iar disfemisme cum ar fi „marea îmbulzeală din decembrie”, „loviluție”, „carnavalul din decembrie” sunt jignitoare. („Disfemism”, opus eufemismului, înseamnă expresie jignitoare, disprețuitoare.)

La 30 de ani de la Revoluție am încercat să demonstrez că definirea a ceea ce s-a întâmplat în 1989 e mai dificilă decât pare. Din mai multe puncte de vedere, dar, cronologic vorbind, fiindcă, în opinia mea, este vorba nu despre două perioade distincte, ci despre patru perioade distincte: perioada 16 – 19 decembrie, care corespunde cu o revoltă a timișorenilor; perioada 20 – 21 decembrie, în care revolta se transformă, grație Manifestului Frontului Democratic Român, într-o mișcare revoluționară; perioada 21 decembrie – 22 decembrie până la ora 17 și, în fine, cea de după, când Ion Iliescu și gruparea lui au furat revoluția. Îmi place mult o împărțire a perioadei propusă de Marinela Veronica Țariuc, care numește perioada de până la fuga lui Ceaușescu „revoluția luminată”, în timp ce falsa revoluție, cea confiscată sau deturnată, ar fi „revoluția întunecată”.

Evident, în aceste zile e mai mult decât riscant să rostești cuvântul „conspirație”, ba mai mult, orice referire la amestecul „forțelor străine”, cum a și spus Ceaușescu, să zicem sovieticii, e de neconceput. Și totuși eu cred că răsturnarea lui Ceaușescu în 1989 ar fi fost imposibilă fără ajutorul sovieticilor, al ungurilor și al iugoslavilor. Știu că, exact în această clipă, mă alătur lungului șir de foști ofițeri ai Securității care își scuză și neprofesionalismul de atunci, dar mai ales, vor ca Revoluția din 1989 să fi fost opera celor din afara țării. Numai că eu — ca să fie foarte clar — nu cred că aici, la Timișoara, sovieticii, sârbii sau ungurii au acționat informațional sau manu militari, ci spun că toată lumea comunistă era în schimbare în acei ani. Iar o conspirație împotriva lui Ceaușescu era, practic, imposibilă fără ajutor extern. Și, nu în cele din urmă, oricât am vorbi despre un eficient complot, tot nu se susține. Fiindcă nu complotul a condus la plecarea lui Ceaușescu, ci revolta populară. Morții Timișoarei, adică.

Dar să mă refer la ce am trăit atunci. Și am povestit asta într-o carte de convorbiri cu Robert Șerban, dar cred că episodul merită reamintit. Cu toate ridicolele accente pe care, postdecembrist, le-am simțit. Da, eu am fost prevenit că Ceaușescu va fi înlăturat încă din luna mai 1989. La acea dată eram redactor la editura Facla și am fost vizitat acolo, în curtea sediului Școlii Județene de Partid, actualul Liceu Calderon, de fostul meu profesor de socialism științific, William Marin. În paranteză fie spus, W.M. fusese un vajnic stalinist în primii ani de comunism, pus pe linie moartă apoi, în urma transformării regimului într-unul național-comunist. Așa că, de când lucrurile se schimbaseră în bine în URSS, W.M. devenise un fel de dizident gorbaciovist. Ce mai tura-vura, fostul meu profesor a ținut morțiș să îmi spună așa: „până la finele anului, Criminalul va fi lichidat”.

Criminalul era Ceaușescu și fix în clipa aceea mi s-a făcut frică. Poate că era un provocator. Nu aveam deloc stofă de conspirator și i-am spus ceva de circumstanță despre PCR și despre secretarul general al partidului. M-a asigurat că știa totul despre mine, inclusiv că am evitat, cu doi ani înainte, să scriu în volumul omagial dedicat lui Ceaușescu. În seara acelei zile, mi-a arătat pașaportul său, urma să plece definitiv în Germania. Și, în plus, a ținut să le transmit prietenilor mei Vasile Popovici, Daniel Vighi și Mircea Mihăieș „să nu cedeze pe ultima sută de metri”.
           Eram tot mai înfricoșat, cu atât mai mult cu cât sediul editurii se afla, cum spuneam, în curtea Școlii de Partid unde mi se părea că suntem atent supravegheați. De altfel, atunci când a venit eu eram la bufetul școlii și, când mi-a spus că vrea să vorbim ceva important, iar eu i-am propus să vorbim acolo, mi-a retezat imediat propunerea: „Nu aici, aici sunt microfoane”.

Ce e foarte ciudat e că nu mi-a cerut nimic. Doar să am încredere și să nu îmi fie frică. Dovada că dictatorul va cădea? „Vin de la tovarășul Iliescu. Caută volumul Perspective globale ale omenirii, apărut la Editura Tehnică și Științifică în acel an. Din primul guvern democrat al României postbelice — mi-a spus profesorul — vor face parte doi dintre coordonatorii cărții”. De spaimă, nici nu am îndrăznit să ating cartea în librării. Abia în ianuarie 1990 am văzut despre cine era vorba: Ion Iliescu și Serghei Celac, fostul translator al lui Ceaușescu și, după 1989, primul ministru de externe al României democratice. Care, de fapt, voia să se cheme Sergiu Celac.