Mircea Eliade, în câteva dialoguri mai puţin citite

La doi paşi, la Manuscrise lucrează Petru Creţia. Cu fiecare, dialoguri lungi despre Mircea Eliade. Eu citesc interviurile: am încercat să republic interviul pe care Anişoara Odeanu l-a publicat în Viaţa, an II, 27 iulie 1942, dar nu s-a putut (O notă din 2001: a reapărut doar în volumul III al seriei „Dosarul Eliade” realizat de Mircea Handoca, Curtea Veche, 2000). Mircea Eliade a fost, nu numai după întoarcerea din India, ci înainte de ea, unul dintre autorii zilei: una dintre vedetele literaturii, ale publicisticii, ale generaţiei. În perioada în care e în India, prieteni buni întreţin în România „cultul” său. În Cuvântul i se publică două serii de foiletoane; în fiecare număr se pot citi două semnate de el. Unul consacrat Indiei ar trebui să ilustreze excepţionala „experienţă” a tânărului,şi altul, fragment din Lumina ce se stinge, ar trebui săconfirme excelenţa romancierului. Ziarul îşi face reclamă, dar face şi o reclamă fără precedent unui scriitor. Desigur, în centrul reclamei este literatura lui Mircea Eliade – ilustrul colaborator ce, la zece mii de kilometri distanţă, osteneşte pentru cititorul de pe malurile Dâmboviţei… Presa românească nu se poate lăuda cu multe campanii de genul celor desfăşurate în jurul lui Mircea Eliade. Cu litere de-o şchioapă, în numărul din 7.I.1931 se poate citi următorul afiş: „Noul roman al Cuvîntului. / Lumina ce se stinge de Mircea Eliade / Noul roman pe care Mircea Eliade l-a trimis din India, de-o minunată putere de interiorizare / E povestea plină de tragism a unui om care ştie că trebuie să orbească în răstimp de un an şi care încetul cu încetul, se desparte de lumină şi de viaţă / e o agonie conştientă, iluminată de un puternic dramatism / e o îmbinare fascinantă a misterului cu realitatea,  a visului cu viaţa / e o carte minunată în care /…/ e o impresionantă realizare artistică a neobositului cercetător de viaţă de care dă o atât de impresionantă dovadă Mircea eliade…”. 

Bineînţeles că e greu să păstrăm, cât de cât, proporţia în­tre literele cu care a fost tipărit acest text în Cuvântul şi literele cu care îl scriem noi.

Superlativele cele mai felurite se adună în jurul fiecăreia dintre operele lui Mircea Eliade. Lumina ce se stinge, îi va declara mai târziu Mircea Eliade lui Claude-Henri Rocquet, nu s-a bucu­rat de succes. Asupra insuccesului cărţii scriitorul va insista mereu şi în jurnalele de mai târziu şi în interviuri. Noi descoperim că s-au scris elogii dintre cele mai măgulitoare şi că declaraţiile lui Eliade sunt, uneori, tactice. În anii apariţiei romanului Lumina ce se stinge, Mircea Eliade atrage atenţia prin fiecare demers al său. Mereu sub reflector, iubit, invidiat, citit, citat, mai târziu şi hulit, Mircea Eliade va prefaţa apariţia fiecăruia dintre romanele sale cu interviuri echilibrate, mereu inteligente, incitante, pline de idei, de soluţii, de „probleme”. Ar trebui, de asemenea, să notăm portretele pe care, la lucru, publiciştii le realizează. Portretele şi LOCUL de lucru al scriitorului, biblioteca sunt întotdeauna prefeţe necesare (şi fireşti) ale convorbirilor. În Facla, 10 sept. 1933 se poate citi:

 „Camera îşi dezvăluie violent toată modesta-i înfăţişare, de celuă călugărească. Mircea Eliade, spune reporterul, mă întâmpină în cealaltă încăpere, plină de dezolanta etalare a bibliotecii. În ţinută de lucru: pantaloni albi, pullover gri, cămaşă răsfrântă şi ochelari, veşnicii ochelari care te invită să-i priveşti ochii acestui om surprinzător de vioi, în gesturi, în vorbe, în ticuri”. Interogat de Șt. Evenin (aşa se numeşte sau aşa semnează reporterul Faclei) asupra romanului întoarcerea din Rai, Mircea Eliade insistă asupra „tehnicii” în care poate fi captată în roman „viaţa”:

„Viața nu e simplă, e împletită din acţiuni complicate, din existenţe diverse şi în fenomene ciudate, pe care numai voinţa de a vedea (s.n.)  le dă un contur precis. Romanul meu va fi aşadar con­temporan cu romanul occidental, care a ajuns la mai mult decât copia fidelă a vieţii, a ajuns la crearea ei, pe un plan paralel, în artă…”

Mai „eficient” – mai amplu şi mai revelator – este inter­viul acordat lui Alexandru Robot (Rampa, 22 oct., 1933):

 „Este primul roman românesc, (al lui Mircea Eliade, n.n.) şi, ceea ce este important, nu este autobiografic. Personajele sunt, în întoarcerea din Rai, toate tinere. Numai unul este bătrân şi moare cu şase ani înainte de apariţia cărţii”.

Să observăm că autorul nu se identifică, de fapt, cu perso­najele sale: „Este intrarea în starea de putrefacţie a unui tineret care a pornit cu pasiune”. „Condamnarea” e însă ponderată:

„Dar ceea ce deosebeşte întoarcerea din Rai de un volum de Sadoveanu sau de Ionel Teodoreanu e că toţi aceşti tineri rămân pe poziţii victorioşi”. (Primul titlu al romanului era Victorii). E vreo contradicţie între această afirmaţie şi cea anterioară?

Romanul ar mai fi „nou” și din alte motive:

„Studiez în special un sentiment foarte puţin tratat: de prietenie…”

Alt termen de comparaţie e Lawrence: „Sexualitatea (scrie autorul) aste prezentată mai curajos decât în Lawrence… Între bine şi rău, sexul apare ca destin”.

Un moment semnificativ al carierei lui Mircea Eliade: „Fericirea mea, spune, ar fi să nu public romane, ci numai eseuri”.

Totuşi, în Rampa 7 dec. 1935, în confesiunile despre Huliganii, lucrurile se prezintă astfel:

„Deznodământul acestui roman – spune scriitorul – m-a terorizat o vară întreagă.”

Romanul este scris în virtutea spiritului de competiţie:

„M-au amuzat oarecum prietenii şi criticii mei care reproşau Întoarcerii din Rai lipsa respiraţiei epice. Mai mult pentru a le dovedi că genul acesta este infinit mai facil, am scris Huliganii ca pe un roman pur şi simplu. Am renunţat adică – numai pentru un răstimp, fireşte – la tehnica monologului interior, singura care mi se pare că mai poate deschide drumuri noi în epică (s.n.).

Noutatea intuită e departe de a fi „evidentă” în anul de graţie 1935. Tehnica monologului interior, experimentată de Mircea Eliade îl aşază pe romancier în avangarda prozei româneşti.

Altă noutate ar fi portretul-robot pe care îl introduce în dezbatere; vom vedea că de fiecare dată încearcă să explice titlul cărţii: „Nu ţin prea mult la acest termen de «huligani», dar mi se pare că nu există, în nici o altă limbă europeană, un alt termen similar care să exprime adică un moment grandios de spargere, de ru­pere a limitelor exterioare, de negare a tuturor valorilor, de încredere oarbă în tinereţea ta, în destinul tău, încrederea care justifică, pentru tine, orice crimă şi violenţă…”. Ar fi trist să credem – din nou – că Mircea Eliade se identifică cu HULIGANII: că adoptă „punctul lor de vedere”; detaşarea, să notăm, nu e prea clară; ea este pusă, însă, în aceşti termeni:

„Deşi, pentru mine, experienţa huliganică – cu toate freneziile şi voluptăţile ei biologice – este o experienţă de ordin inferior.  Incapacitatea de contemplaţie în suferinţă – iată viciul esenţial. Pe un huligan suferinţa îl îndârjeşte, îl bestializează, îl umileşte; în nici un caz nu-l ajută să contemple”.

Să mai notăm – să mai subliniem – una dintre declaraţiile, repetate, în această perioadă, ale scriitorului:

„Politica nu mă interesează. Şi numai o parte a personajelor mele se interesează, întâmplător, de politică”.

Un interviu mai folositor istoricului literar i-l acordă lui Dan Petraşincu. Spre deosebire de ceilalţi autori, gazetari mai mult sau mai puţin improvizaţi, condeieri de mâna a doua, Dan Petraşincu are forţa de a judeca la rece; de a-şi privi interlocutorul cu detaşare; de a discuta cu el de pe o poziţie proprie. Portretul introductiv – amplu – ar merita să fie citat în întregime. Toate observaţiile lui Dan Petraşincu asupra literaturii scriitorului rămân.

„Mircea Eliade a arătat, prin acea carte (Isabel…, n.n.) virtual,  toate realizările de mai târziu. Este în acest roman scris cu geniu la 20 de ani, un amestec, aş zice aproape monstruos, al tuturor cărţilor pe care le-a scris şi le va mai scrie d. Mircea Eliade. Se găsesc acolo acel neastâmpăr al unei tinereţi spirituale, acea febră nu de sensibilitate ci de cunoaştere, care este, se pare, caracterul fundamental al creatorului Mircea Eliade”.

Să mai cităm:

– LOCUL -: „Într-o odaie vastă, căptuşite cu impresionante rafturi de cărţi, chipul tânăr al lui Mircea Eliade cu ochii acoperiţi de ochelarii mari, rotunzi… pare un mag. Un mag modern, aşezat comod la un birou… ultimul stil, cu nimic din acel stil pretenţios al cărturarilor”.

Iată şi un portret:

„Are un fel de mobilitate prăpăstioasă care frământă în aer figuri abrupte, cu umerii mişcaţi în loc de fiece cuvânt, când caută să-ţi explice ceva sau – mai ales – când e pasionat pentru ceva. Ceea ce te farmecă imediat din vorba lui Mircea Eliade este necontenita sinceritate, timbrul adânc omenesc, fără formule şi fără stil, a glasului”.

Ar merita să fie transcrisă şi această apreciere:

„Oamenii de felul lui Eliade sunt, în sensul foarte larg, diletanţi.  Diletantismul lui Papini, al lui Gide, al lui Valéry (aş merge mai departe:  al lui Huxley, al lui Joyce, – oameni care s-au îndepărtat de sensul naturii pentru a încerca să creeze mecanica propriei lor inteligenţe) este, desigur, un strălucit diletantism. El poartă marca epocii moderne care  din conştiinţa tuturor măsurilor mijloacelor de expresie, încearcă să le depăşească prin crearea unui altceva care să le includă.

În acest sens d. Mircea Eliade este cel mai veritabil «om modern» al tinerei generaţii de la noi – al cărei cap – pe drept sau pe nedrept, cu voie sau fără voie, este”.

Întrebările lui Dan Petraşincu sunt recapitulative; i se citează insistent reproşurile: Nu ţi se pare, e unul dintre ele (că prin studiile teoretice, n.n.) trădezi oarecum cultura română?

Răspunsul este tranşant:

„Ca român – şi mai ales ca român care crede într-un mare destin al românismului – cred că orice încercare de a privi problemele mari ale lumii şi felul în care se reflectă în anumite religii – poate face cinste oricărei culturi, cât de mici (…)… mi-am căutat într-un fel şi rezolvarea problemelor care m-au frământat ca… euro­pean”.

Dar dispreţul faţă de literatură?, îl întreabă Dan Petraşincu. Răspunsul este din nou citabil:

„Îţi spun drept că în prezent am început să mă convertesc la ea. Îmi dau seama că eram oarecum greşit. Vroiam însă prea mult – îmi ziceam că ori creezi eroi care să se ridice până la mit, ori nimic”.

Gigantismul eliadesc are ecou direct şi în ambiţiile lite­rare; pentru a fi demnă de efort (de timpul sacrificat), literatura trebuie să-şi înfrângă limitele, „să se ridice până la mit”. Dar – îi ridică reporterul în faţă problema imediat conse­cutivă acesteia: ce s-ar întâmpla dacă romanul e falsificat, schematizat? Mircea Eliade îi aminteşte teoria romanului oceanografic, care, zice la rândul lui Dan Petraşincu – ar justifica influenţa abuzivă a lui Huxley. Ca de obicei în asemenea situaţii, Eliade protestează: „Nu e adevărat că sunt influenţat de Huxley, deoarece el însuşi e influenţat de altcineva: de John Dos Passos. Numai acesta a înfăptuit o revoluţie în epica contemporană. (…)” .