Dacă ar fi să credem poveștile cu haiduci din folclorul românesc, aceștia luau de la bogați – boieri, ciocoi, negustori, turci etc. – și dădeau la săraci – țărani, văduve, orfani etc. Aceste legende au fost preluate de propaganda comunistă, după care haiducii erau luptători de clasă și pentru justiție socială. În realitate, ei erau bandiți înarmați, care prădau locuitorii. După cum arată documentele vremii, jaful la drumul mare a fost o mare problemă social-economică în țările române până la mijlocul secolului al XIX-lea și chiar mai târziu. S-ar putea spune că, în acele vremuri nu prea îndepărtate, suveranul era obligat, de fapt, să-și împartă autoritatea cu alți jefuitori înarmați. Abia în secolul al XIX-lea, statul a început să se bucure de ceea ce Max Weber a numit „monopolul violenței”.
În prezent, „haiducii” se mișcă liber în societățile democratice, extorcând populația și împărțind puterea cu statul. Este vorba, desigur, despre grupurile de interese, traficanții de influență, lobbiștii și în general vânătorii de rente de la stat. Acești indivizi extrag resurse de la marea masă a populației prin folosirea puterii de stat pentru a obține privilegii, avantaje fiscale sau reglementări favorabile, acțiuni care pot fi rezumate prin denumirea generică de „protecție împotriva forțelor pieței”.
Protecția împotriva forțelor pieței poate fi extrem de prețioasă. Nu este nevoie de un monopol perfect; o piață captivă, protejată, cu bariere la intrare și ieșire (licențe, brevete, autorizații etc.), poate fi suficientă. De exemplu, în România, există numeroase piețe de acest gen, apărute ca urmare a încetinirii sau chiar opririi reformelor economice, administrative, legislative și politice după intrarea în UE. Astfel, se menține controlul statului asupra principalelor resurse ale economiei, se elimină concurența, se dictează prețurile, se stabilesc salariile, indemnizațiile, pensiile speciale, redevențele, profiturile, dividendele etc. Cu alte cuvinte, prin protejarea anumitor indivizi de acțiunea forțelor pieței concurențiale, statul obține resurse, pe care le alocă apoi – prin bugetul de stat sau în mod direct – clientelei politice.
O modalitate importantă de extragere de rente din sectorul public este avalanșa de reglementări, adoptate teoretic pentru a proteja consumatorii, persoanele vulnerabile, animalele sau mediul. Însă, procesul politic de edictare a acestor reglementări este „capturat” de către elitele de pradă, care sesizează posibilitatea de a câștiga din situația economică creată în modul acesta. Iar odată apărută, situația artificială respectivă atrage noi resurse și noi beneficiari, care devin susținători puternici ai perpetuării sale sine die. Totul, desigur, în numele „interesului general”!
Cea mai veche formă de obținere a unor rente este protecția împotriva concurenței străine, în legătură cu care există însă și numeroase exemple recente. Astfel, UE a oprit în 2005 importul de îmbrăcăminte chinezească, ieftină, folosind prevederile antidumping ale Organizației Mondiale a Comerțului. SUA au făcut același lucru împotriva importurilor de oțel. De mai mulți ani, atât SUA, cât și UE au impus restricții „voluntare” la export pentru automobilele japoneze și, în pofida nenumăratelor promisiuni făcute în cadrul „Rundei Uruguay”, se pare că aceste practici nu au încetat în întregime.
În cazul României, principalele tipuri de produse în legătură cu care există încă restricții la import sunt: produse agricole, medicamente, substanțe chimice, produse din fier și oțel, produse textile și îmbrăcăminte etc. În plus, în prezent, se desfășoară o intensă campanie pentru interzicerea tranzitului și importului de cereale și produse agro-alimentare din Ucraina.
Restricțiile amintite și altele de același tip generează diverse forme de rentă, iar indivizii concurează adesea acerb pentru a le obține. Subliniem că este vorba despre concurența pentru obținerea unor privilegii din partea statului, nu de concurența normală, care există pe o piață liberă și urmărește satisfacerea cerințelor și gusturilor cumpărătorilor. Uneori, o astfel de concurență pentru obținerea a diverse tipuri de facilități, scutiri, preferințe etc., din partea statului, este perfect legală. În alte cazuri, extragerea de rente îmbracă forme mai puțin vizibile, cum ar fi: mita, corupția, contrabanda, piața neagră, angajarea rudelor funcționarilor sau angajarea funcționarilor înșiși după pensionare etc.
Situațiile amintite mai sus sunt în avantajul câtorva indivizi și în detrimentul marii mase de consumatori/contribuabili. Analiza economică arată că, pentru societate în ansamblul său, efectul net este negativ: pierderea suferită de consumatori/contribuabili este mult mai mare decât câștigul producătorilor care beneficiază de subvenții, al salariaților care sunt scutiți de impozite etc. Se pune, deci, întrebarea de ce guvernele cedează în permanență în fața intereselor grupurilor de presiune? De ce nu protejează consumatorii/contribuabilii, din moment ce aceștia sunt majoritari și, deci, ar trebui să conteze din punct de vedere electoral?
Răspunsul este dat de teoria deciziilor publice (teoria deciziilor sociale în economie), elaborată în anii 1960 de către economiștii americani James Buchanan și Gordon Tullock. Acești savanți au utilizat aparatul conceptual și analitic al teoriei jocurilor (ramură a matematicii aplicate, care studiază comportamentul optim în condiții complexe) pentru a analiza organizarea economică și politică a unei societăți de oameni liberi. Astfel, ei tratează guvernul ca un „jucător” care, în sfera economică, își maximizează o funcție de utilitate proprie, distinctă de „interesul general”. Principala concluzie este că, în domeniul economic, deciziile statului se caracterizează printr-o asimetrie inerentă. Guvernele nu au nimic de oferit: pentru a putea da ceva lui X, statul trebuie să ia mai întâi de la Y. Conform teoriei deciziilor publice, guvernele tind să acorde beneficii celor puțini și să finanțeze aceste subsidii prin divizarea costurilor și repartizarea lor asupra celor mulți. Beneficiarii sunt, evident, satisfăcuți și pe deplin recunoscători, în timp ce victimele nici măcar nu știu că sunt „jefuite”. Guvernul câștigă, astfel, sprijin politic și își mărește șansele de a fi reales, cu un cost mic sau chiar fără nici un cost. Acest fenomen explică de ce guvernele adoptă, în general, politici despre care știința economică elementară demonstrează că sunt dăunătoare interesului general.
Problema este însă mai complicată, deoarece un asemenea joc (model) nu este static. Economistul și politologul american Mancur Olson a demonstrat că logica acțiunii colective este astfel încât, dacă un guvern acordă o dată avantaje materiale unor grupuri de interese, el va face și altă dată același lucru, sporindu-și, astfel, șansele de a fi reales. Pe de altă parte, cu cât unele grupuri de interese câștigă mai mult din acest joc repetitiv, cu atât ele vor presa mai puternic guvernul să repete jocul, iar alte grupuri vor observa acest lucru și vor încerca să procedeze la fel. Rezultatul este că, după un timp, membrii societății devin din ce în ce mai implicați în procesul de redistribuire a avuției, nu de creare a acesteia. În consecință, întreaga societate o va duce din ce în ce mai rău și doar un șoc major care lovește sistemul, cum ar fi, de exemplu, o înfrângere militară sau o revoluție, poate distruge elitele de pradă, care parazitează corpul social, extrăgându-i sub formă de rente toată vigoarea economică.
Această problemă l-a preocupat, de asemenea, pe economistul și filozoful politic austriaco-britanic Friedrich Hayek, care a subliniat că mulți susținători ai intervenției statului în economie sunt, de fapt, apărători ai privilegiilor proprii și susținători ai activității guvernamentale, desfășurate în favoarea lor. Marele savant era convins, de asemenea, că nu există nici o speranță că se va reveni la un sistem mai liber atâta timp cât adepții mișcării împotriva controlului statului nu vor fi în măsură să impună maselor disciplina pieței concurențiale pe care o predică. Iar din moment ce nu vede nici o perspectivă realistă ca acest lucru să se întâmple într-o țară democratică, în care decide majoritatea, el nu oferă nici o soluție problemei.
Ulterior, Hayek a revenit totuși asupra subiectului. Soluția propusă de el în final a fost modificarea Constituției, în sensul creării a două camere alese, dar cu atribuții diferite: una care să se ocupe de legiferare și alta care să legitimeze acțiunile guvernului, ceea ce ar rupe legătura dintre aceste două funcții ale statului și ar împiedica executivul să edicteze reglementări și să creeze privilegii prin care „cumpără” sprijin politic. Această idee nu s-a bucurat însă de succes, fiind prea bizară și prea îndepărtată de practica curentă, dar este o expresie eclatantă a încercării perseverente a lui Hayek de a găsi o soluție la problema capturări statului de către elitele de pradă în regimurile politice democratice.
Un alt savant care a abordat această problemă a fost economistul, filozoful și scriitorul maghiar Anthony de Jasay. Potrivit acestuia, statul adoptă diverse strategii, în funcție de împrejurări, pentru a-și maximiza puterea discreționară. În principiu, el are trei mijloace politice pentru a supune populația: represiunea, legitimitatea și consimțământul. Legitimitatea nu poate fi dobândită de stat când dorește; statul este fie legitim în ochii cetățenilor săi și aceștia i se vor spune – fie nu este și atunci ei nu i se vor supune. Legitimitatea a dispărut, probabil, odată cu dreptul divin al regilor și al structurilor clericale, iar statele moderne sunt nevoite să recurgă la diverse combinații de represiune și consimțământ. Statul democrat modern face apel mai degrabă la consimțământ decât la represiune, însă consimțământul trebuie „cumpărat” în permanență prin satisfacerea intereselor grupurilor de presiune. Statul este forțat, astfel, să împartă puterea cu vânătorii de rente, la fel ca în Evul Mediu. Concluzia pesimistă a lui De Jasay este că guvernele democratice sunt împinse inexorabil spre represiune, pentru a evita să fie capturate complet de către elitele de pradă.
Concepția celor trei savanți amintiți, care au studiat organizarea și funcționarea unei societăți democratice moderne, nu este prea optimistă. M. Olson crede că doar un șoc violent și traumatic poate răsturna grupurile de putere constituite; F. Hayek încearcă să găsească o abordare constituțională radical nouă; iar A. de Jasay nu vede nicio soluție, ci sfârșitul democrației.
În ceea ce ne privește, suntem mai optimiști. Elitele de pradă nu au reușit să oprească procesul de creștere și dezvoltare economică, iar în lumea contemporană există forțe contrabalansatorii puternice, care anihilează efectele vânării de rente: deschiderea și interconectarea piețelor mondiale, mișcările de capital libere, migrarea masivă a populației, emergența economiilor de piață și apariția constantă de idei și tehnologii noi. Ideile revoluționare cu privire la drepturile omului, de exemplu, se răspândesc rapid, iar Internetul îngreunează viața oricărui dictator.
Toți acești factori modifică echilibrul procesului de alocare a resurselor încetățenit la un moment dat, provoacă centrele de putere existente și creează oportunități pentru noii veniți. Totuși, dacă țările democrate optează pentru autarhie și etatism, s-ar putea să se confrunte, într-adevăr, cu perspectiva declinului economic – în cel mai bun caz, ori a totalitarismului – în cel mai rău caz. Ceea ce, în cazul societății românești, abia ieșită din totalitarismul comunist, ar fi tragic.