Anticapitalismul în România postcomunistă: o explicație economică (I)

Cuvântul „capitalism” provine de la „capital”, care derivă, la rândul său, de la „caput, capitalis, e” = capete de vite (lat.), identificate odinioară cu bogăția în general. El este atestat pentru prima dată în 1850 în scrierile lui Louis Blanc, un politician și istoric francez de orientare politică socialistă. (Apud. H. R. Patapievici, Capitalismul ca formă a civilizației, eseu introductiv, L. Mises, Acțiunea umană. Un tratat de economie, Colecția „Biblioteca Băncii Naționale a României”, Curtea Veche, București, 2018, p. XI). A rămas însă puțin utilizat, fiind ignorat chiar și de către K. Marx în celebra sa carte, „Capitalul” (1867). Cuvântul a pătruns cu toată forța în discuțiile politice doar la începutul secolului XX, și anume ca antonim al socialismului. În mediile științifice, el a fost validat prin strălucita carte a lui Werner Sombart, „Der Moderne Kapitalismus” (1902). Deși nu a fost folosit de Marx, acest cuvânt a fost încorporat în mod destul de firesc în concepția marxistă, după care istoria omenirii cuprinde următoarele orânduiri sociale (moduri de producție): comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul și comunismul (numit în prima sa etapă „socialism”). Cuvântul „capitalism” este, deci, polisemic, fiind utilizat atât în politică și ideologie, cât și în limbajul științific. De aici, probabil, ambiguitatea destinului său.

În prezent, este unanim admis în mediile academice că termenul „capitalism” desemnează un sistem economic în care oamenii posedă și folosesc bunurile în conformitate cu interesul lor, iar prețurile se formează în mod liber, în funcție de cererea și oferta de pe piață. Este vorba, deci, despre un ansamblu de elemente legate între ele, care permit producția, repartiția și consumul bunurilor necesare vieții unei colectivități umane. Ca urmare, „capitalismul” este considerat atât un sistem economic, cât și un tip de organizare socială. În prezent, „capitalismul” este sistemul economic dominant în lume și cel care a dat naștere fenomenului globalizării.

Procesul de auto-organizare al acestui sistem economico-social de diviziune a muncii în condiții de proprietate privată asupra mijloacelor de producție constituie una din problemele fundamentale ale științei economice, deoarece face ca sistemele economice să fie rezultate ale acțiunii umane, nu ale unui proiect uman. De aceea, procesul respectiv i-a preocupat tot timpul pe marii economiști, de la Adam Smith la Leon Walras, Ludwig Mises, Friedrich Hayek și Milton Friedman.

Concluzia care se desprinde din lucrările acestor prestigioși autori este că principala condiție pentru asigurarea libertății și emancipării personale, a eficacității și eficienței, bunăstării și prosperității, este limitarea intervenției statului la domeniul său de competență specific (poliție, justiție, armată etc.) și lăsarea cetățenilor să gândească și să acționeze în mod liber (laissez faire et laissez passer, le monde va de lui même). Dimpotrivă, cu cât intervenția statului este mai amplă (fiscalitate, norme, reguli) și autoritară (utilizarea legii și a forței), cu atât dezvoltarea economică este mai redusă.

În România, cuvântul „capitalism” a fost atât de compromis de propaganda comunistă, încât chiar și acum, la peste treizeci de ani de la căderea comunismului, pare imposibil de reabilitat. După decenii în șir de anatemizare, acest cuvânt este încă utilizat ca o sperietoare de către neoceaușiștii din diverse părți ale eșichierului politic. El servește pentru a acuza și discredita Occidentul, care „vrea să ne fure resursele”, „exploatează poporul român”, „ne vinde alimente contaminate” ș.a.m.d. În discuțiile televizate sau pe rețelele de socializare, cuvântul „capitalism” sau sinonime mai mult sau mai puțin inspirate ale acestuia (mercantilism, neoliberalism, libertarianism, imperialism, colonialism etc.) sunt folosite pentru a compromite adversarii de idei a căror gândire economică se îndepărtează de modelul xenofob-autarhic ceaușist, care a redevenit, se pare, strategia economică pe care o doresc mulți compatrioți. Ei acceptă cu ușurință aceste prezentări tendențioase ale unor realități economice, care, într-adevăr, sunt, în multe cazuri, indezirabile. Astfel, aproape jumătate (48,1%) din respondenții unui sondaj de opinie recent (Inscop Research) consideră că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România și că în perioada comunistă se trăia mai bine decât în prezent.

În limbajul propagandei național-comuniste renăscute, cuvântul „capitalism” trimite la noțiunile de ,,Occident”, „colonialism”, „globalizare” etc., detestate de către mulți cetățeni români supuși o jumătate de secol unei intense propagande comuniste. Ei au fost obișnuiți, în timpul comunismului, când participarea celor 4 milioane de membri de partid la învățământul politico-ideologic era obligatorie, să-și închipuie lumea liberă ca un spațiu al inegalităților economice, grevelor, revoltelor, războaielor, dezastrelor naturale etc. După căderea comunismului, cele peste trei decenii de „capitalisme à la roumaine” au favorizat perpetuarea acestei imagini distorsionate, în pofida faptului că cetățenii români pot călători în străinătate și pot vedea cu ochii lor cum trăiește lumea liberă.

Echivalarea valorilor europene cu „capitalismul sălbatic” sau „de cumetrie”, „acumularea primitivă de capital”, „colonialismul” etc., necesită clarificarea motivelor pentru care acest concept destul de simplu, bazat pe libertate și responsabilitate, este, la fel ca în comunism, deformat, caricaturizat și folosit pentru a justifica distanțarea României de civilizația europeană.

Principalul factor care explică contestarea capitalismului și revalorizarea comunismului este de natură economică. Dezorganizarea aparatului de producție al economiei planificate, precum și întârzierea și aplicarea inconsecventă a reformelor menite să ducă la instaurarea economiei de piață au făcut ca mulți oameni să-și piardă speranța că se vor mai putea adapta vreodată la noile realități economice. Ca urmare, din motive personale, rea credință sau pur și simplu din ignoranță, unii concetățeni consideră că liberalizarea prețurilor, privatizarea, deschiderea economiei spre exterior etc., sunt politici pe care guvernele postcomuniste ar fi putut și ar fi trebuit să le evite.

În aceste condiții, mulți compatrioți atribuie cu un aer de verosimilitate capitalismului, nu reminiscențelor comunismului, sărăcia în care se află ei sau cunoscuții lor. Or, acest lucru are un impact remarcabil asupra conștiinței publice, având în vedere că, în România, mai mult de o treime din populație (34,4%) se confruntă cu riscul de sărăcie și excluziune socială. Astfel, o mare parte a societății românești este înclinată să creadă spusele unor politicienei, jurnaliști, mas media, influenceri etc., că măsurile economice luate de autorități împotriva companiilor și băncilor cu capital străin au ca scop împiedicarea transferului de bogăție în străinătate. Cei 4,6 milioane de cetățeni săraci și cei peste 230 de  mii de șomeri sunt, deci, victime ale capitalismului și străinătății. Quod erat demonstrandum!

România nu are o tradiție capitalistă prea îndelungată. Elitele românești au început să adopte modelele occidentale abia după pacea de la Adrianopol (1829), însă economia a rămas mult timp predominant agrară. Modernizarea României a fost ceva mai puternică doar în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, când s-a dezvoltat o industrie sprijinită puternic de stat prin protecționism vamal și reglementări stimulative. Modernizarea de tip capitalist a fost însă întreruptă de cel de-al Doilea Război Mondial, urmat aproape imediat de instaurarea unei forme extrem de represive de comunism, care s-a menținut intactă până la prăbușirea finală din decembrie 1989. Societatea românească nu a cunoscut, deci, decât o scurtă perioadă de capitalism, ale cărui efecte economice și sociale pozitive nu avut răgazul să se manifeste: în 1938, populația rurală reprezenta încă cca. 80% din total. Întârzierea istorică și discontinuitatea creată de regimul comunist fac ca generațiile născute după război și chiar și cele venite pe lume după 1990 să creadă lozincile propagandei comuniste, resuscitate, care atribuie capitalismului (regimului burghezo-moșieresc, imperialismului, colonialismului etc.) toate relele de pe lume, de la războaie și greve până la poluare și schimbări climatice. Paradoxul este că deși trăiesc preponderent în mediul urban și pot călători și munci în străinătate, aceste generații consideră libera întreprindere ca o manifestare a capitalismului la scară microeconomică, adică un loc unde angajații sunt exploatați de către patroni, care nu au alt scop decât obținerea de profit.

Un factor important care contribuie la comiterea erorilor de interpretare și la întreținerea confuziilor este comportamentul politicienilor români. Ei au fost atrași întotdeauna de capitalismul de stat, care, în perioada interbelică, s-a manifestat, prin politica „prin noi înșine”, iar în prezent, prin „capitalismul de cumetrie”, considerat de mulți contemporani identic cu capitalismul în general. Astfel, politicienii se declară adepți ai inițiativei private, susținători ai întreprinderilor mici și mijlocii, apărători ai capitalului românesc ș.a.m.d., însă, în realitate, sufocă sectorul economic privat – cel mai creativ și mai expus la riscuri – prin suprareglementare, autorizații, controale, amenzi etc.

În fine, elitele tehnocrate preferă și ele să lucreze în sectorul economic de stat sau în cel bugetar, nu în sectorul privat. De la aparatul birocratic al guvernului, al celor 20 de ministere și al parlamentului la nenumăratele autorități și agenții guvernamentale, consilii de administrație ale celor peste 200 de întreprinderi de stat, organe de control, organisme „deconcentrate”, primării etc., „elitele de pradă” au capturat statul, se rotesc și se promovează reciproc, la fel ca în timpul comunismului. O idee despre capacitatea de rezistență a acestor structuri la măsurile menite să instaureze sistemul economic capitalist este dată de faptul că numărul salariaților bugetari este în prezent de aproape 1,3 milioane.

Slaba calitate a clasei politice și ineficiența birocrației sunt eclatant ilustrate de faptul că, deși prelevă, sub formă de impozite și contribuții, 45,5% din salariile angajaților, pe care politicienii aflați la putere pretind că îi apără de exploatare, statul român se dovedește incapabil să absoarbă fondurile puse la dispoziție în mod gratuit de UE. Același stat plătește însă salarii exorbitante demnitarilor și funcționarilor publici de rang înalt, indemnizații și pensii speciale, ajutoare sociale etc. Evident, veniturile bugetului public nu ajung, iar guvernul se împrumută masiv și cu costuri din ce în ce mai mari. Se învederează, astfel, o veche meteahnă a anticapitaliștilor români: ei își aplică ideile comuniste cu banii altora, pe care îi cheltuiesc foarte repede în folosul lor și al acoliților lor. Capitalismul postcomunist „à la roumaine” este, deci, în mare măsură, ceea ce profesorul bănățean Viorel Roman numește „feudalism moldo-valah”.

După părerea noastră, este vorba mai degrabă despre o formă de manifestare a fenomenului numit în literatură „vânare de rente’’ (rent-seeking). În general, acest fenomen constă în obținerea unui câștig prin manipularea și exploatarea mediului economic și politic, mai degrabă decât printr-o activitate economică susceptibilă să sporească avuția națională. În România, „vânătoarea de rente” a devenit un sport național, ca urmare a încetinirii sau chiar opririi reformelor structurale prin acțiunea grupurilor de interese, care obțin câștiguri substanțiale din blocarea reformelor la jumătatea drumului între economia planificată și economia de piață eficace, concurențială și deschisă spre exterior.