Resturi de Ceaușescu în McPuișor

Atent cum sunt la vacarmul știrilor de la ceea ce, generic, am putea numi Gogoșerie TV, am constatat că nici în acest 26 ianuarie presa nu a ratat prilejul de a ne aminti că în nesfânta zi de 26 ianuarie 1918, la Scornicești, s-a născut Cârmaciul. Cum care Cârmaciul? Ăla din titlu: Nicolae Ceaușescu! „Geniul Carpaților”, „ctitorul de geniu”, „titanul modern”, „conducătorul vizionar”, „strategul genial”, „eroul păcii mondiale”, „carpaticul scut”, „stegarul viteaz” ș.a.m.d. Știți, toată deșănțata aia vomă de elogii pe care numai un titan al slugărniciei, care a fost Adrian Păunescu, le-a putut aduce la un rafinament atât de abject. Fiindcă — scriu asta pentru foarte puținii cititori născuți după 1989 — în delirul adulării generale, mai ales din ultimii ani, un popor întreg stătea în frig, mii de femei sfârșeau în urma unor avorturi nereușite (din 1968, avortul fusese interzis și era pedepsit cu închisoarea), curentul se întrerupea de câteva ori pe zi, iar apa caldă era o himeră. O absență. Ca laptele, ca untul, ca pâinea, ca dulciurile, ca fructele. Ca normalitatea, de fapt. Singura, imensa, colosala realitate era el: Ceaușescu. De fapt, cultul lui. Religia lui Ceaușescu al cărei Pontifex Maximus a fost Adrian Păunescu.

       Dar nu despre uzina de talent și de oportunism care a fost Adrian Păunescu va fi vorba în articolul de azi, ci despre reziduurile de ceaușism. Care, culmea, încă ne infestează. Și, ca atare, dacă tot ne-am împrietenit, sper, în paginile TIM7, vă întreb și eu, așa, ca de la fost comunist la fost/actual comunist: Ce vă mai face Ceaușescul personal? Evident, îi întreb pe aceia care au prins măcar o țâră din „binefacerile” ceaușismului și măcar sper să își aducă aminte câte ceva.

       Așadar, revin cu întrebarea: E bine, sănătos Ceaușescul vostru? Tot marele patriot? Tot alchimistul de frunte ce amesteca legionarismul cu Lenin de crăpa de invidie până și Josif Constantin Drăgan la Milano? Tot rumen și cu Leanța de mână stă în sertarul nefericitei industrializări a minunatei noastre Românii? Care, minune, a nenorocit sute de mii de țărani chiuretați, în prealabil, de pământ, în batalioane de lumpeni? Tot eroul vostru e și acum?

       Dacă da, nu vă speriați și nici nu vă enervați, fiindcă nu o să vă cert! Fiindcă vinovații de această remanență a unui trecut oribil mai ales în ultimul deceniu de comunism nu sunt nostalgicii, ci toată clasa politică din toți anii de după 1989. Care a știut atât de bine să se chivernisească încât, dacă ar fi folosit pentru binele public o zecime, nu mai mult, din inteligența/șiretenia pusă în slujba lor, România ar fi fost azi mult mai departe. Asta e, nu mai e nimic de făcut, așa că nu ne rămâne decât să „admirăm” cu gura plină de flegmă iscusința clasei noastre politice de a concepe o legislație perfectă. Perfectă, da, fiindcă legislația din România este exact cât trebuie de ambiguă pentru ca hoția să nu fie pedepsită. Sau, dacă e, pedepsele să fie ridicole, iar banii – milioanele în euro – să le rămână lor și urmașilor lor.

       Așadar, resturile din Ceaușescu sunt hrănite, mai întâi, încă ceaușestatule cititor, nu de nostalgia ta tâmpă, ci de insuportabila ta sufocare la o întrebare fundamentală: cât mai poate dura mizeria asta de hoție pe față? Cu o Justiție ce se face că e legată la ochi, dar, în realitate, e legată la mâini. Fiindcă, atunci când clasei politice i se arată cât de părtinitoare, pe față! este Justiția, de îndată marii noștri rapsozi din Parlament cântă melodia separației puterilor în stat. Despre care știm foarte bine cât sunt de separate, fie numai și dacă am aduce în discuție ce se întâmplă la Curtea Constituțională.

       În al treilea rând, cum să nu te gândești la Ceaușescu ca la o icoană – Doamne, iartă-mă! – atunci când vine vorba despre spitale, despre autostrăzi, despre școli. Când vine vorba despre flotă, despre marile întreprinderi. Și, aici, la întreprinderi, nu la privatizarea sau la închiderea lor mă refer, ci la faptul că au fost cumpărate pe nimic, în cârdășie cu clasa politică, pentru a fi revându-te cu milioane. Iar cazul Timișoara e unul de mare anvergură…

       Nu în ultimul rând, cred că aceste rămășite de Ceaușescu până și în porțiile de McPuișor sunt expresia unei irepresibile dorințe de ordine. Numai că, așa cum bine știu cei care au prins perioada, ordinea lui Ceaușescu era ordinea dictaturii. Atunci când se trâmbițează afirmația conform căreia nu existau șomeri pe vremea lui Ceaușescu nu se mai amintește nimic și despre  consecințele acelei situații: cei care nu erau „încadrați în serviciu” erau șicanați, chemați la Miliție și, în final, angajați cu forța. Iar la finele studiilor universitare, urma repartiția guvernamentală obligatorie. Și, în ciuda faptului că statul poza în apărător al familiei, în majoritatea cazurilor, cuplurile erau despărțite de zeci, poate sute de kilometri. După care urmau ani de așteptare pentru ca, în final, familiile să se reunească.

       În fine, „nostalgia Ceaușescu” – folosită abil și de partidele extremisme – pornește și de la nevoia de apreciere, de respect ca popor. Propaganda de dinainte de 1989 a fabricat un fals personaj. Un personaj care își cumpăra cu bani grei titlurile onorifice în diverse țări ale lumii a treia, un lider de stat care, cu adevărat, a avut momentul de glorie internațională, doar în 1968, când a condamnat invazia URSS în Cehoslovacia. Ulterior, lumea a aflat că nu era decât un dement agramat, primitiv care își înfometa poporul. Din cel mai profund patriotism.