„De la trei domenii de învățământ, am ajuns la peste 20 de specializări”, a declarat, în cadrul podcastului realizat de redacția TIM7, domnul academician Păun-Ion Otiman

Începem primul podcast TIM7 din anul 2024 având ca invitat la dialog o personalitate din lumea universitar-academică bănățeană, unul dintre oamenii de elită ai României de azi, domnul academician Păun-Ion Otiman. Domnul academician împlinește în acest an venerabila vârstă de 82 de ani și în acest dialog, care va fi expus în două ediții ale săptămânalului TIM7, vom aborda aspecte din activitatea domniei sale de inginer agronom, economist, profesor universitar, om politic, membru titular al Academiei Române.
       Domnul academician Păun-Ion Otiman a fost preşedinte (2003–2006 și 2014–2018) și președinte de onoare (din 2019) al filialei Timişoara a Academiei Române, rector al Universităţii de Ştiinţe Agricole din Timişoara, timp de 15 ani (1990-2004) și a contribuit la modernizarea învăţământului superior agronomic, concepând şi edificând un nou tip de universitate agrară în România.

       Activitatea sa ştiinţifică cuprinde peste 350 de lucrări, domnia sa elaborând un număr impresionant de cărţi şi tratate de specialitate, unele fiind premiere în literatura ştiinţifică din România.

       În luna mai, 2017, domnul academician Păun-Ion Otiman a fost distins cu titlul de „Cetăţean de Onoare” al Timişoarei, iar în iulie 2022, cu prilejul Zilei Județului, în cadrul unui plen festiv al Consiliului Județean Timiș, i-a fost acordat titlul de „Cetățean de Onoare” al județului Timiș.

       S-a născut în satul Gârbovăț, comuna Bănia, județul Caraș Severin. Pentru că a participat la numeroase evenimente legate de dezvoltarea rurală în județul natal și a pregătit zeci de generații de specialiști ce și-au desfășurat sau încă își desfășoară activitatea în Banatul de munte, domnului academician Păun-Ion Otiman i-a fost conferit, în septembrie 2023, și titlul de „Cetățean de Onoare” al județului Caraș Severin. 

Cornel Seracin – Cum ați început anul 2024, domnule profesor?

Păun-Ion Otiman – Anul 2024 pot să spun că îl încep cu dumneavoastră din punct de vedere al activității publice, pentru că este prima, să zicem, ieșire prin care dumneavoastră încercați să mă înscrieți în ceea ce înseamnă circuitul local sau județean sau național al programelor pe care le-ați inițiat în cadrul proiectului TIM7.

Cornel Seracin – Stimați prieteni, stimați cititori, astăzi, în cadrul dialogurilor podcast Tim 7, îl avem invitat pe domnul academician Păun-Ion Otiman, unul dintre bănățenii de frunte, unul dintre oamenii de elită ai acestei țări, care anul acesta împlinește venerabila vârstă de 82 de ani. Sunteți născut în plin război mondial.

Păun-Ion Otiman – Sunt născut chiar în mijlocul războiului mondial, în mai 1942. Tata fiind în război, pe front, iar în ultima perioadă a războiului a fost retras, fiind om ceva mai în vârstă, de pe front, și în zona Timișoarei a avut activități „de spate”, cum se spune, pentru aprovizionare și așa mai departe. Am câteva amintiri care mi-au rămas de la el despre Timișoara sfârșitului de război al anului 1944 și îmi amintesc și acum povestindu-ne o imagine îngrozitoare a Timișoarei în flăcări. Ardea gara „Domnița Elena”, cum s-a numit gara noastră, moara „Prohaska”, fabrica de lanțuri, fabrica de chibrituri, după un bombardament intens. Și acum, de multe ori când îmi amintesc de cele spuse de tatăl meu, parcă mi-ar fi rămas mie în memorie aceste imagini ale Timișoarei anului 1944, al sfârșitului de război.

Cornel Seracin – Ce vă amintiți din anii copilăriei? În satul Gârbovăț, cât ați locuit, căci acolo sunteți născut?

Păun-Ion Otiman – În satul Gârbovăț, județul Caraș Severin, în Valea Almăjului, am stat până la 11 ani. La 11 ani, după ce am terminat Școala Primară în satul natal, am mers la gimnaziul din Bozovici, localitate apropiată de Gârbovăț și centru raional atunci. Aș putea spune că în zonă, în Almăj, am stat până la 14 ani, iar după absolvirea gimnaziului am dat admitere la Liceul „General Dragalina”, deși nu se numea „General Dragalina”, era Liceul Mixt Oravița, unde am făcut liceul în anii 1956-1960, iar apoi, am pășit pentru prima dată în Timișoara în 1960 și am făcut Facultatea de Agronomie, 1960-1965. Am avut o scurtă perioadă de activitate de cercetare la Stațiunea de Cercetări, Lovrin, după care, rectorul de atunci, profesorul Drăcea, m-a chemat la Universitate. Am venit dând concurs, pentru preparator (așa era atunci), apoi asistent. Între timp, am dat admitere (pentru că atunci se dădea admitere) la a doua facultate, la Științe Economice, la Universitatea de Vest, pe care am absolvit-o în 1972. În paralel cu Facultatea de Științe Economice m-am înscris și la doctorat, la Universitatea de Științe Agricole din București, la Facultatea de Economie Agrară, avându-l conducător de doctorat pe un profesor de marcă, fost viceguvernator al Băncii Naționale, profesorul Sergiu Vrejba. În 1974 am susținut Teza de Doctorat și apoi activitatea s-a desfășurat, în cea mai mare parte, până la revoluție, până în 1989, numai la Universitatea de Științele Vieții sau Agronomie, cum este îndeobște cunoscută de majoritatea celor care ne ascultă.

Cornel Seracin – Domnule profesor, de unde pasiunea aceasta pentru agronomie?

Păun-Ion Otiman – Este foarte simplu. Eu fiind copil de țăran, m-am născut într-o casă cu gospodărie țărănească, cu animale, cu pământ. De mic, pot să spun că am învățat și am știut absolut tot ceea ce trebuia să știe un om care lucrează pământul și are de îngrijit animale. Dar, având în vedere perioada formării mele, ca licean și apoi ca student, când încă nu era bine conturat încotro o va lua România, deși era clar că era sub comunism, regulile pentru învățământul superior erau foarte drastice. Generația dumneavoastră și a celor chiar un pic mai mari nu mai știu: nu puteai să te prezinți la orice facultate, ca absolvent de liceu. Erau așa-numitele dosare de cadre, care se depuneau la regionala de partid, la regiune și-n funcție de categoria socială în care erai, puteai urma anumite facultăți, iar noi, mare parte din copiii de țărani, eram îndrumați spre agronomie, pentru că se zicea că venim de la țară, cunoaștem, știm că înseamnă și este firesc să continuăm și așa am dat admitere la Facultatea de Agronomie și mi-am continuat studiile până la absolvire, în 1965.

Cornel Seracin – Ați absolvit și Facultatea de Științe Economice. Nu înțeleg aici, care-i legătură între cele două facultăți? Există vreo legătură? Cum ați făcut acest pas, care-i explicația?

Păun-Ion Otiman – Da, există o explicație. Este rezultatul unei reflecții. După episodul Lovrin, al stațiunii de Cercetări de la Lovrin, atunci când domnul rector Drăcea m-a solicitat să vin la Universitate, mi-a propus să lucrez nu la disciplina la care am lucrat în cercetare în Lovrin, în ameliorarea plantelor, ci la disciplina, cum se numea atunci, Organizarea întreprinderilor, managementul de astăzi. Când domnul rector mi-a propus acest lucru, eu am rămas puțin descumpănit, pentru că mă gândeam că-mi va oferi o pistă legată de ceea ce făcusem și la Lovrin. El și-a dat seama că eu sunt puțin și nemulțumit și nelămurit, dar, pentru că știam multă matematică, am fost îndemnat să merg acolo pentru că se operează cu modele matematice. Or eu, fiind absolvent de agronomie, nu aveam fundamentul teoretic al activităților economice pe care se așeza managementul și atunci am reflectat ce aș putea să fac. Întrucât se înființase chiar în anul în care eu vă povestesc acest lucru, noua Facultate de Științe Economice la Universitatea de Vest, m-am dus și-am dat admitere ca orice absolvent de liceu, am intrat și am făcut la zi. Însă, era atunci o dispoziție a Ministerului Educației prin care anumite facultăți puteau fi urmate de un absolvent de primă facultate cu unele scutiri de frecvență, mai cu seamă pe la cursuri și-n acest fel eu am fost student la zi, timp de patru ani, în prima promoție de absolvenți economiști ai Universității de Vest, care anul trecut sau acum doi ani a împlinit 50 de ani de la absolvire. În felul acesta, pregătirea s-a împlinit și cu aspectele legate de învățământ economic, de management, de economie, care-mi erau absolut necesare.

Cornel Seracin – Ce v-a marcat anii de facultate, dincolo de partea aceasta de studiu, activități în afara studiului, sport sau alte pasiuni?

Păun-Ion Otiman – În anul doi s-a deschis complexul studențesc. Generația mea a fost prima care a locuit în primele cinci cămine care au fost terminate în 1961 și acolo, în fața căminelor, în fiecare zi băteam mingea cu colegii. Nu am făcut sport de performanță. Pot să apreciez că activitatea mea, comparând-o la cele două facultăți pe care le-am urmat, la Agronomie și apoi la Economie, prima facultate aș putea-o numi într-adevăr cu o bogată viață de student. După aceea, având deja și activitate la facultate, între timp mă căsătorisem, a venit și copilul, deci problemele mele ca student la a doua facultate erau mai complicate din multe puncte de vedere. În schimb, la prima facultate, cea de agronomie, perioada 60-65, a fost una dintre cele mai frumoase și este singura nostalgie pe care o am, nu a perioadei, ci a tinereții, pentru că, într-adevăr am trăit o perioadă, aș putea spune, plină de bucuria tinereții, a activității, a mediului studențesc, ceea ce-ți oferă această vârstă tânără de formare. Imediat după ce-am terminat facultatea și după ce-am venit la Timișoara, îmi amintesc și acum de boema timișoreană. La Casa Universitarilor, directorul dumneavoastră, domnul Secu, era director, îmi amintesc și acum, sunt 40, 50 de ani de atunci, dacă nu mai mult, era o atmosferă destul de destinsă a anilor 60, după care, evident că lucrurile s-au schimbat foarte mult, dar perioada respectivă aș putea spune că a fost cu oarecare deschidere de libertate, de posibilitate de a te mișca. A fost un dezgheț care tinerei generații i-a prins foarte bine.

Cornel Seracin – După ce-ați absolvit Facultatea de Agronomie ați practicat ceea ce ați învățat în facultate? V-ați orientat înspre învățământ, înspre cercetare? Care au fost pașii făcuți după absolvire?

Păun-Ion Otiman – În perioada de studii, pentru că, nu spun eu, spun notele mele, fiind un student foarte bun, cu medii foarte mari, mai mulți profesori au încercat să mă atragă spre domeniul lor de activitate de cercetare științifică. Așa se și explică de ce practica de licență am făcut-o la Lovrin și apoi oarecare activitate la stațiunea de cercetări agricole de la Lovrin. Asta ca să completez întrebarea legată de faptul că-n perioada de studii am avut și activitate științifică studențească, cum era atunci, care era deosebit de utilă pentru un tânăr în formare. Cred că a fost una care mi-a deschis într-un fel orizontul și, în același timp, pasiunea de a fi mereu în vârful activității științifice din domeniul respectiv. Am rămas și încă am această convingere, că este una dintre cele mai fertile perioade din punctul de vedere al formării mele profesionale.

Cornel Seracin – Ați fost o perioadă și rector al Universității de Științe Agricole din Timișoara. Care au fost primele măsuri pe care le-ați luat în calitate de rector? Ce ați găsit în Universitate când ați preluat această funcție? Care au fost proiectele pe care le-ați urmat pentru a îmbunătăți viața studențească, a colegilor profesori?

Păun-Ion Otiman – Activitatea mea de rector s-a întins pe aproape 15 ani, fără o lună, din 1990, 10 ianuarie, și până în 20 decembrie 2004. Imediat după evenimentele din 1989, deci, în anul 1990, în momentul în care, evident, toate reglementările de pe timpul perioadei comuniste au decăzut, deși ele încă erau în vigoare din punct de vedere al legislației, s-a pus problema alegerii rectorilor după model democratic, iar în 10 ianuarie eu am fost ales rector de către toți profesorii și studenții universității. Dar Universitatea, la acea dată, avea o singură facultate, trei domenii, agricultură, zootehnie și medicină veterinară, 800 de studenți și circa 70, 80 de cadre didactice, opt profesori și cel mai tânăr asistent avea 40 de ani. Este cunoscut faptul că, în ultima perioadă a lui Ceaușescu, s-au făcut foarte puține promovări în învățământ. Din cauza acestei concepții, numărul de studenți a fost mic. La nivelul țării, la 1 ianuarie 1990, România avea 60.000 de studenți, cel mai mic nivel de intelectualizare al societății din Europa. După 10 ani, România a ajuns la 600.000 de mii de studenți. O multiplicare de 10 ori. E de discutat și asupra acestei prea galopante creșteri, care are unele consecințe pe care le culegem și acuma.

Revin la întrebarea legată de primele măsuri. Cred că pasul cel mai important pe care l-am putut face atunci, pentru că noi am fost izolați de restul lumii, nu numai izolare fizică, ci și intelectuală… dispăruseră aproape toate revistele, nu mai venea nimic din străinătate… Deci, aș putea spune că eram izolați și fizic și intelectual și atunci mi-am propus ca o perioadă să fac câteva vizite, evident, după ce-am luat legătura cu mai multe universități europene și americane și-am obținut niște invitații, să văd ce se-ntâmplă în lume. Era prima condiție a cunoașterii. Și atunci mi-am dat seama ce mare diferență este între ceea ce facem noi în procesul de învățământ în România și ceea ce fac alte universități în altă parte și, încet-încet, mi-am conturat o idee cu privire la dezvoltarea instituțională a universității. De fapt nici nu erau numite universități, ci institute la noi, în Timișoara. În Timișoara, numai Universitatea de Vest era Universitate ca denumire. Erau Institutul de Medicină, Institutul Politehnic și Institutul Agronomic.

Îmi amintesc și acum, am făcut o vizită la sediul UNESCO din București și am început să cercetez anuare cu privire la dezvoltarea universitară în Europa. Îmi amintesc de ambasadoarea UNESCO în România, o doamnă suedeză, foarte apropiată de noi și care – probabil a existat și o anumită simpatie – mi-a oferit foarte multe date, și când am început să cercetez nu am găsit „institut” niciunde în afară de România. Și atunci am propus, Ministerul Educației a acceptat, i-am schimbat denumirea din Institut în Universitate de Științe Agricole a Banatului. Deci, prima măsură pe care am luat-o a fost să ne încadrăm în nomenclatura universitară europeană. După aceea, am avut în vedere faptul că numărul de studenți era foarte mic, de cadre didactice la fel, dar mai cu seamă domeniile erau foarte restrânse. De fapt, erau mai degrabă domenii cu o aplicabilitate în agricultura fostă socialistă. Te duceai ca inginer agronom, zootehnist sau medic veterinar și cu asta gata. Văzând în lume ce domenii noi (domenii noi pentru noi) există, cred că am avut o contribuție de vreo șase, șapte ani, în fiecare an am înființat noi și noi domenii de învățământ. Noi nu am avut, decât la Galați, un domeniu de tehnologie alimentară. Am înființat, ceea ce numeam noi pe atunci, tehnologia prelucrării produselor agricole, îi zicem industria alimentară. După aceea, nu aveam studenți în domeniul biotehnologiilor, foarte dinamică activitatea științifică în domeniu, nu aveam inginerie în genetică, nu aveam în peisagistică, nu aveam piscicultură… Aș putea spune că în perioada celor 15 ani, de la trei domenii de învățământ am ajuns la peste 20 de specializări. Deci, aceasta a fost principala mea preocupare. Sigur, trebuie să recunosc că, având și o anumită implicare în politică, dar nu ăsta a fost scopul meu…

Cornel Seracin – Asta cu politica a fost din 1992.

Păun-Ion Otiman – Da. Dar sigur că, având acces în aproape toate domeniile de activitate legislativă, am reușit, prin argumente, evident, și, în foarte scurtă vreme, Universitatea s-a dezvoltat astfel încât, în momentul în care am predat postul de rector, în 2004, în decembrie, deja aveam șase facultăți, opt mii de studenți, trei sute și ceva de cadre didactice. Dacă ar fi să mă întrebați acum dacă a fost bine sau nu, din punct de vedere al ritmului de creștere, aș putea spune că a fost prea accelerat. Ceea ce alte țări, mă refer la țări din Vest, au făcut într-o perioadă de 50, 60 de ani, la noi s-a întâmplat în 10 ani. Or, cu consecințe (eu recunosc, alți colegi poate nu recunosc) asupra calității actului didactic, pentru că s-a făcut rabat la calitate, că uneori am fost nevoit, pentru că aveam grupe de studenți neacoperite cu posturi didactice, uneori să trimiți în sala de seminar sau în sala de lucrări și oameni la care acum n-aș mai semna angajarea lor. A fost o perioadă care acum se resimte destul de evident asupra calității învățământului superior.

Cornel Seracin – Ce v-a determinat să intrați în politică, domnule profesor, după 1989?

Păun-Ion Otiman – Vă spuneam că, imediat după `90, mi-am propus să cunosc sistemele de învățământ agronomic, dar, evident și de agricultură, din Europa de Vest, din America, pe unde am umblat, din China, c-am fost și-n China, Cuba… Trebuie să cunoști comparativ sistemele. Mi-am dat seama că România trebuie, în foarte scurtă vreme, să treacă prin schimbări profunde în domeniul sistemului agroalimentar. Am zis că eu, societatea, am obținut ceva, prin calificările pe care le-am obținut și că am obligația să dau înapoi câte ceva din ceea ce am primit eu, la rândul meu. N-am intrat în politică pentru că eram rector. Eram profesor universitar, conducător de doctorat, în 93 devenisem membru corespondent al Academiei, deci n-aș putea să spun că m-am dus pentru că n-aveam ce face, dar am considerat că aș putea să pun o cărămidă la edificiul unei agriculturi care era în transformare, în schimbare. Am scris destul de mult, am avut și multe confruntări din punct de vedere politic, pentru că, încă o lungă perioadă de timp, din mințile românilor, de altfel nici acum n-a dispărut complet o anumită concepție cu privire la agricultura care s-a practicat înainte de 1989. Eu eram convins că trebuie să ne aliniem politicii agricole comune. La un moment dat, în 1997, când s-a format Guvernul Radu Vasile, am fost solicitat candidat de ministru al agriculturii și-am avut o confruntare, să zic, cu cei care conduceau politic România, în care eu m-am exprimat că România trebuie să facă pași mult mai accelerați spre Uniunea Europeană, trebuie să accelerăm reformele, spre deosebire de alții care au spus că nu putem merge prea accelerat, pentru că nu putem ține ritmul. În fine, o întreagă teorie asupra căreia nu cred că-i cazul să revin. De aceea m-am dus spre politică, cu cea mai bună intenție, de a da ceva înapoi din ceea ce eu am primit de la societate. Dar, vreau să vă spun că pe anumite domenii, perioada politică este perioada cu cele mai multe decepții pe care le-am avut și le am în decursul vieții, pentru că la mult din ceea ce am gândit, din ceea ce aș fi vrut să fie România agricolă de astăzi, nu s-a ajuns, iar eu trăiesc cu impresia că dacă aș fi avut o posibilitate mai executivă, mai directă, aș fi avut un plus de realizări față de ceea ce este agricultura astăzi.

Cornel Seracin – Prima legislatură ați deținut-o între 1992 și 1996. Ce activitate ați desfășurat atunci în Parlamentul României, din punct de vedere al inițiativelor legislative?

Păun-Ion Otiman – Am fost senator în prima perioadă, `92-`96, am fost și președintele Comisiei de agricultură și silvicultură a Senatului. Apăruse deja, încă în perioada `90-`92, deci, Parlamentul acela de doi ani, Legea Fondului Funciar, o lege cu enorm de multe imperfecțiuni. Am scris mult și am încercat în perioada respectivă să rectificăm multe din inconvenientele legii așa cum a apărut ea în februarie 1991. În principal, perioada respectivă a fost o perioadă de corecții în domeniul legii fondului funciar, am și o carte întreagă scrisă despre acest lucru. M-am canalizat pe inițiative legislative pentru accelerarea privatizării și pentru o privatizare echitabilă, și nu una direcționată spre anumite zone de interes economic și de altă natură. Aceasta a fost activitatea mea de bază. Numai că, fiind senator al opoziției, în opoziție nu întotdeauna ce-ți propui să faci și realizezi, din cauza unui mecanism de vot care este foarte bine cunoscut, și de aici neîmplinirile mele despre care vă spuneam. 

Cornel Seracin – În perioada aceea ați avut, la Ministerul Agriculturii și Alimentației, trei miniștri. Printre ei a fost și domnul Valeriu Tabără. Cum ați colaborat cu cei trei miniștri, atunci, în acea perioadă?

Păun-Ion Otiman – Doi dintre ei erau și profesori universitari. Profesorul Ion Oancea, care a fost primul ministru în cabinetul Văcăroiu, după aceea a venit Valeriu Tabără și după Valeriu Tabără a venit un tehnician, Lăpușan, nu era din învățământ. Colaborarea cu cei trei, deci inclusiv cu colegul Tabără și cu colegul Oancea (le spun colegi, din punct de vedere al învățământului) a fost de toate felurile. Atunci, deopotrivă, și Oancea și Tabără erau calați spre o zonă mai degrabă cu reminiscențe ale agriculturii dinainte de 1990. De aceea am avut unele… n-aș zice conflicte, dar, oricum, polemici, care sunt cunoscute, dar aș putea spune că în limitele civilizației. Atunci, atmosfera în Parlament era cu totul alta față de ce se-ntâmplă acum.

Cornel Seracin – Anul trecut, ultima carte pe care ați publicat-o și ați lansat-o a fost legată de agricultură, „Unde se află și încotro se îndreaptă agricultura României?”. Ați lansat-o anul trecut, la Academia Română…

Păun-Ion Otiman – În 10 noiembrie, la Academia Română, da.

Cornel Seracin – Cum abordați problema agriculturii României în această carte și, dacă ne puteți vorbi puțin despre lansarea  acestei cărți…

Păun-Ion Otiman – Cartea este rezultatul activității de cercetare științifică a Centrului de Cercetări pentru Dezvoltare Rurală de aici, de la Timișoara. Eu sunt coordonator, dar, deopotrivă au lucrat și colegii mei. În momentul în care ne-am propus să scriem această carte, am avut în vedere faptul că deja au trecut mai bine de 30 de ani din 1989, că în agricultură, și-n general în economia românească, s-au acumulat o serie întreagă de noi aspecte și trebuie să vedem în ce măsură, problemele legate de privatizare, problemele legate de diversificare sunt în concordanță, pe de o parte, cu necesitatea ca agricultura românească să asigure securitatea alimentară, să garanteze securitatea alimentară, în ce măsură România beneficiază de avantajele aderării la Uniunea Europeană prin fondurile pe care Uniunea Europeană ni le pune la dispoziție și, mai cu seamă, să vedem cu cât contribuie producția națională de alimente la consumul alimentar.

Având în vedere aceste serii statistice lungi de peste 30 de ani, segmentate pe două perioade, până la aderare și după aderare, am constatat că numai foarte puține domenii ale agriculturii românești și-au atins programul de dezvoltare prevăzut: cereale și plante oleaginoase; restul, toate, și mai ales alimentele de bază, sunt deficitare. Și-n felul acesta am redactat textul. Dacă vă veți uita, cuprinde o serie întreagă de tabele și de grafice demonstrative, pentru că am vrut și am și prezentat-o în mediul politic, pentru ca lumea să-și dea seama că avem încă foarte multe de îndreptat, foarte multe corecții de adus, pentru că, vă dați seama, numai circa 5% din necesarul de consum alimentar al României este asigurat din producție națională. Noi importăm 30%, în unele domenii, cum e carnea de porc, 70%, 80%, ceea ce este total nepermis pentru… De ce? Pentru că politica românească de restructurare a agriculturii a fost profund deficitară, în sensul că două ramuri au fost neglijate total, și anume, zootehnia, creșterea animalelor și procesarea, pentru că noi exportăm materie primă, mai simplu, exportăm grâu, exportăm porumb, exportăm floarea-soarelui, exportăm soia, dar importăm produse scumpe, pentru că, vă dați seama, cerealele, în loc să fie prelucrate în interior, porumbul să fie prelucrat în combinatele de porci, în fermele de animale, noi îl exportăm; ei fac carne și noi importăm carnea. Avem o pierdere cam de 1 la 5, aici. Ei, această carte demonstrează, în foarte mare măsură, tot ceea ce înseamnă inconvenientele acumulate în 30 de ani în politica agricolă românească și unele consecințe și ale politicii agricole europene, pentru că nici despre politica agricolă europeană nu putem spune că este așa cum ar trebui. În primul rând, modul în care sunt repartizate fondurile. Sunt mari discrepanțe.

Revin la dezbaterea de la Academie. Noi am vrut să fie o dezbatere națională, am invitat, de la președintele țării, miniștri, primul-ministru… Au venit ceva oameni politici, dar prea puțini, pentru că noi am vrut LOR să ne adresăm. Le-am trimis cartea și am constatat, la mulți dintre ei, din pozițiile pe care le-au luat ulterior, că au citit din carte, pentru că am regăsit date care, pentru prima dată apar în carte la noi și în expunerile lor, inclusiv la ministrul actual al agriculturii. Dar, încă sunt sceptic că fără un efort convergent de restructurare profundă a agriculturii românești… și în primul rând pentru a axa cu precădere producția agricolă pe creșteri de animale și pe procesare, aici e cel mai important. Vă dau un exemplu: cea mai mare întreprindere agricolă din Europa este Insula Mare a Brăilei, are 56.000 ha. Acolo se produce grâu, porumb, lucernă. Imaginați-vă că dacă noi, în Insula Mare a Brăilei, pe cele câteva sute de mii tone de porumb pe care le obținem, am avea producție animală, de fapt, în loc de 200 de milioane de euro, cât este producția Insulei Mari, ar ajunge un miliard. Avem un profit de cinci ori mai mic, pentru că facem numai materie primă.

Cornel Seracin – Dar cine ne împiedică să facem altfel?

Păun-Ion Otiman – Ei, cine ne-mpiedică…

Cornel Seracin – Care-i explicația?

Păun-Ion Otiman – Aici sunt foarte multe. Vă dau un exemplu: s-a dezvoltat din punct de vedere financiar și a fost susținută mai cu seamă producția vegetală, pentru că aceasta este cea mai simplă. Vă dați seama, la o cultură de grâu, cam 30 de zile puse cap la cap, un agricultor trebuie să lucreze, să cunoască, să vadă zi de zi, dar numai un timp limitat, ceea ce se-ntâmplă în câmp. Pe când la animale trebuie să fii zi de zi, ceas de ceas. Deci, este mult mai complex. Dacă vrei să ai producție animală și procesare, acestea trebuie susținute, dar la noi s-a susținut, din păcate, cu precădere, producția de cereale. Încă mulți oameni politici spun și acum, ceea ce se spunea și cu o sută de ani în urmă: „România este grânarul Europei”. Eu întreb de ce nu ar fi morarul Europei sau de ce nu ar fi pitarul, ca să folosesc un termen bănățean. Să fie brutarul Europei.

Cornel Seracin – Se aduc pâini congelate de afară. De ce e nevoie de așa ceva? Ne impune cineva asta?

Păun-Ion Otiman – Vedeți, aici e jocul intereselor care există și care este bine cunoscut, dar, din păcate, aceia care ar trebui să intervină încă favorizează mai cu seamă domeniile acestea care nu aduc valoare nouă, nu aduc valoare adăugată și, mai cu seamă, nu aduc producție națională pentru consumatorii români.

Cornel Seracin – Revin un pic la legislatura 2000-2004, când ați fost ales în Parlamentul României tot senator, pe listele Partidului Național Liberal. În perioada aceea ați activat și în calitate de președinte al unei comisii de învățământ și educație. Cum a decurs activitatea în acea comisie? Ce inițiative legislative ați avut? Cum ați colaborat cu ceilalți colegi din comisie?

Păun-Ion Otiman – Și atunci am fost tot senator al opoziției. Vreau să fac o scurtă precizare. În momentul în care începe activitatea parlamentară, în funcție de scorul electoral al fiecărui partid, se atribuie anumite comisii care să obțină președinția. Având în vedere faptul că Partidul Național Liberal, în 2000, a avut un scor relativ modest, după câte îmi amintesc, am primit două comisii, atunci când s-au discutat la nivelul Senatului. Comisia de învățământ și știință și, dacă nu mă-nșel, o comise cu drepturile omului. Când s-a pus problema, la noi, în grupul parlamentar, cine să devină președinte, eu fiind profesor universitar, fiind membru al Academiei, au zis să merg președintele comisiei, pentru că sunt om de specialitate și-n felul acesta am fost propus și, evident, votat de Senat ca președinte.

Îmi amintesc că două legi foarte importante s-au discutat în perioada respectivă. O lege care este inițiativa legislativă personală, a mea și a unui coleg Pisoschi (din păcate, nu mai e printre noi, „Dumnezeu să-l odihnească!”) și anume, este vorba de Legea Bunei Conduite în Cercetare. Mai simplu spus, Legea Antiplagiatului, pe care o știe toată lumea. Colegul despre care vorbesc făcuse o teză de doctorat pe tema Bunei Conduite în Cercetare, avea o bibliografie internațională foarte documentată, ce se-ntâmplă în diverse țări, cum sunt tratate aceste legi, ce conțin, încât pe baza documentației pe care-am avut-o, am propus Senatului un proiect de lege pentru buna conduită în cercetare. Lega care, în foarte puține cazuri, din opoziție pătrunde până ajunge în Monitorul Oficial. Am propus-o colegilor din Senat, a fost dezbătută în Comisie, apoi a fost dezbătută în plen. A fost votată cu o largă majoritate, aș spune. Puține probleme am avut, unele mai degrabă de tehnică legislativă, care-ntotdeauna apar, iar apoi, la Camera Deputaților, nu au fost probleme, pentru că și acolo, colegii cu care-am lucrat erau aproape toți profesori universitari. Legea a avut niște efecte cu totul extraordinare. Aici nu trebuie să vă spun eu câte probleme au apărut legat de plagiat și de tot ce a însemnat…

Cornel Seracin – Da. Și legea de atunci este și azi în vigoare?

Păun-Ion Otiman – Legea este în vigoare și acum.

Cornel Seracin – Este nemodificată, este exact așa cum ați gândit-o?

Păun-Ion Otiman – S-au mai făcut amendamente. Au mai apărut, fără doar și poate, pentru că întotdeauna o lege mai poate fi… dar ea n-a fost modificată în esența sa. Din punctul de vedere al structurii sale și al conceptelor, a rămas. Cu mici modificări, repet. Vă dau un exemplu: noi, în momentul în care am redactat legea, nu știu din ce considerente (cred că mai degrabă absența unui ajutor juridic calificat), nu am propus și sancțiuni. Deci, legea n-a avut sancțiuni. Din această cauză, pentru o perioadă lungă, ea a fost și foarte ușor de fentat. Acum, între timp și aceste aspecte au fost corectate.

Deci, asta a fost principala mea activitate timp de patru ani de zile, alături de încă o lege, care, din păcate, nu și-a atins scopul din cauza unor interese ale universităților și anume, legea comasării universitare.

România, în perioada cât eu am fost rector și, evident și senator în perioada respectivă, avea în jur de 100 de universități, 50 de stat și cam 50 private. Un număr enorm, pentru o țară cum este România. Vă dau un exemplu: Ungaria are nouă universități, Polonia, vreo douăzeci și trei. Mai multe țări europene, aproape toate, au propus și-au ajuns la comasarea universităților la nivel, în general, metropolitan. Deci, Timișoara ar trebui să aibă o singură Universitate.

Așa ne explicăm de ce în clasamentele Shanghai, în topul european sau mondial, în primele 1.000 de universități nu apare niciuna românească. Acum vreo patru-cinci ani a fost Universitatea „Babeș-Bolyai”. De ce? Pentru că sunt universități trunchiate, nu au întregul complex universitar, cum e aici, la Timișoara, Politehnica, Agronomia, Medicina și partea de Științe Economice, Literatură și așa mai departe. Pentru că nu are masă critică nici financiară, nici de personal, de aceea am militat foarte mult pentru ca și România să treacă prin acest proces de comasare universitară, la universități puternice, universități care, evident, să și furnizeze activități complexe de cercetare științifică.

Încă n-a apărut în România un ministru care să aibă capacitatea de a reforma, din acest punct de vedere, învățământul românesc, care este extrem de dispersat. Găsești universități unde nici nu te gândești c-ar putea să fie și care, de fapt, numai universități nu sunt, pentru că Universitatea, în primul rând, este o instituție care generează cercetare, care generează cunoștințe noi și, prin acestea, prin reverberație, proces de învățământ.

Cornel Seracin – Este posibil ca în învățământul universitar să ajungă oameni care nu fac cercetare?

Păun-Ion Otiman – În mod normal, nu, pentru că promovarea în mediul universitar (așa cum este și legislația românească, dar, în general, legislația internațională), condiția sine qua non pentru a putea promova treptele universitare este ca aceasta să se facă în baza rezultatelor cercetării științifice pe care le-ai acumulat în perioada cât ai fost asistent, șef de lucrări, lector, conferențiar și așa mai departe. Din păcate și aici, trebuie să recunoaștem că o lungă perioadă de timp și, uneori, încă și astăzi, se face rabat la acest domeniu al performanței științifice. Nu poți să fii profesor universitar și să te duci să predai Teorema lui Pitagora, și tu să nu fi scris un articol despre Teorema lui Pitagora, altceva decât a spus Pitagora. Deci, profesorul universitar, atunci când se duce în sala de curs sau în sala de seminar sau în sala de lucrări, pe lângă informația pe care o transmite, e ceea ce-nseamnă coloana vertebrală a disciplinei pe care-o predă. El trebuie să spună: „În acest domeniu, părerea mea este aceasta, care se bazează pe următoarele cercetări”. (…)

Cornel Seracin – Cum vedeți evoluția Timișoarei, în viitorul apropiat, domnule profesor? În toate domeniile: educație, sport, peisagistică…

Păun-Ion Otiman – Petru că ați menționat educația, voi spune în felul următor: văd, în viitor, o singură Universitate Metropolitană a Timișoarei, cu un Campus care să se dezvolte între Calea Aradului și Calea Torontalului, până spre Sânnicolau, un Campus cum nici în America n-am văzut, care să adune tot ce înseamnă forțe universitare din Timișoara. Din punct de vedere al infrastructurii, județul Timiș, până acum vreo șapte, opt ani, a avut cel mai înalt produs intern brut pe cap de locuitor din toate județele țării. De vreo șapte, opt ani, Clujul ne-o ia înainte, ne-a devansat deja și ultima statistică a confirmat acest lucru. Din ce cauză? Trei domenii contribuie la formarea produsului intern brut: industria, agricultura și serviciile. De departe, Timișul bate Clujul și la industrie și la agricultură, însă punctul slab al Timișoarei e calitatea serviciilor și, mai cu seamă, absența unor mari manifestații științifice, culturale, sportive, pentru că Timișoara n-are infrastructură, spre deosebire de Cluj, pentru că autoritățile timișorene, în decursul timpului (cei treizeci și ceva de ani) mai degrabă s-au luptat pe niște fronturi neproductive, în loc să facă ceea ce a făcut Clujul: Sală de Sport, Filarmonică, două stadioane competitive la nivel european, unde în fiecare an organizează mari festivaluri, care înseamnă costuri mici și venituri mari. Deci, Timișoara, din acest punct de vedere, cred că este cel mai rămas în urmă mare oraș al țării, din punct de vedere al infrastructurii culturale, sportive, educaționale, chiar, pentru că, dacă ai vrea să faci un congres cu 2.000 de oameni în Timișoara, n-ai unde să-l desfășori. Asta este realitatea. Cea mai mare sală e o aulă de la Politehnică, cu 400 de locuri.

Deci, iată că, aici am și spus, când mi s-a dat titlul de „Cetățean de Onoare” al municipiului Timișoara, că avem încă foarte multe de lucrat, și aici numai forțele politice (vorbesc de primărie, de județ) ar trebui să conlucreze pentru a atinge aceste obiective.

Cornel Seracin – Numai așa se poate, prin conlucrare.

Păun-Ion Otiman – Din punct de vedere peisagistic, orașul Timișoara are un mare privilegiu, pentru că are o zestre cum, poate nu are niciun oraș – hai să zicem, poate Brașovul, că e oraș de munte -, are acest plămân verde, Pădurea Verde, de 600 și ceva de hectare, care nu este pus în folosință de ani de zile, de pe timpul primarului Oancea (îmi amintesc și acum că am făcut propunerea ca Pădurea Verde să fie Pădure-parc la dispoziția timișorenilor), or Pădurea Verde e-nchisă, pentru cei câțiva metri cubi de lemn care se exploatează. Deși, din punct de vedere peisagistic, Timișoara are spații verzi destul de generoase, la o analiză mai atentă, peisagistica timișoreană ar putea fi foarte mult îmbunătățită.

Cornel Seracin – Se desfășoară, de ceva vreme, în țară și în Timișoara, protestul fermierilor și transportatorilor. Cum vedeți aceste proteste? Sunt ele justificate?

Păun-Ion Otiman – Nu pot să răspund cu da sau nu. Parțial sunt justificate, și aici când spun că parțial sunt justificate, mă gândesc, în primul rând și revin la ceea ce vă spuneam, la marile deficiențe ale agriculturii românești. Din păcate, politica agricolă comună europeană este o politică prea birocratizată. Uniunea Europeană, poate-n dorința de a realiza, prin pași rapizi, un gen de, n-aș zice egalizare, dar de uniformizare a agriculturii europene, impune unele condiții care în Olanda sunt bune, dar în România nu; în România sunt bune, dar în Franța nu. Deci, Bruxelles-ul lasă prea puțin la dispoziția țărilor să-și aplice și politici proprii, adecvate stadiului de dezvoltare al agriculturii din perioada respectivă, pentru că, dacă compară agricultura României și agricultura țărilor din ultimul val care au intrat, cu cele occidentale, noi nu ne aflăm, din punct de vedere al performanței, în anul 2024, noi suntem în anul 1980! Or acest decalaj de 30, 40, 50 de ani se simte, și pentru ca să poți să micșorezi acest decalaj, trebuie să aplici și politici diferențiate, în funcție de specificitatea țării respective. Or aici, Uniunea Europeană a făcut prea puțini pași și sunt consecințe asupra agricultorilor. Sigur, unii vor spune că de ce a ieșit și francezul. Păi francezul a ieșit, dar cu alte probleme.

Cornel Seracin – Și-n Germania este la fel.

Păun-Ion Otiman – Da. Unele, sigur că sunt legate de costuri. Problema motorinei au pus-o și nemții, o pun și românii, dar altele, care vizează în mod deosebit politica românească, se referă la o susținere mult mai redusă (financiară, vorbesc) a agriculturii românești, comparativ cu cea franceză sau cea germană, deși România ar avea nevoie de o susținere mai importantă, tocmai pentru a reduce acest decalaj.

Cornel Seracin – Vedem că una din problemele din România e legată de grâul care vine din Ucraina. Că se vinde la preț mic aici și dă peste cap prețul grâului autohton. Surse din guvern susțin că, din vara anului trecut, până acum, nu a intrat grâu ucrainean în portul Constanța. Ce se-ntâmplă în această situație? Care ar fi explicația?

Păun-Ion Otiman – Eu nu cunosc foarte bine mecanismul prin care grâul ucrainean tranzitează România, dar eu spun așa, că în cazul în care ar exista reglementări foarte corecte, foarte exacte și execuția acestora corectă, grâul care pleacă din zona Kievului și ajunge în portul Constanța, el n-are de ce să fie descărcat pe teritoriul României. România nu asigură decât pasajul, și-atunci, n-ar avea cum piața românească să fie umplută de grâu ucrainean.

Trebuie recunoscut că, în Ucraina, o serie întreagă de reguli care-n România sunt foarte stricte, referindu-mă aici, în mod deosebit la combaterea bolilor și dăunătorilor, la problematica substanțelor, a tratamentelor, ei încă nu aplică aceste reguli. De aici, costuri mai mici, producții mai mari, uneori, decât ale noastre, tocmai datorită faptului că ei pot folosi îngrășăminte oricâte, nelimitate și au și îngrășăminte mult mai ieftine, deci ar genera o absență a competitivității echitabile, dar spun că, dacă acordurile ar fi foarte bine reglementate și executate corect, n-aș vedea de ce să apară aceste probleme pe piața cerealelor românești.

Cornel Seracin – Ar mai fi multe de discutat, domnule profesor. Ne limităm la atât, pentru astăzi. Vă mulțumim mult că ne-ați acceptat invitația, vă mulțumim pentru acest dialog,și rămânem deschiși unui alt dialog, dacă o mai fi să fie și eu vă invit de pe acum, într-un viitor poate nu prea îndepărtat, să mai purtăm un dialog, în continuarea acestuia.

Stimați cititori, stimați prieteni, vă mulțumim pentru atenția acordată!