România se trezește în fața unei revelații tulburătoare: o companie locală de software, cunoscută până acum pentru aplicații comerciale, dezvoltă în prezent o rachetă de croazieră autonomă, controlată de un sistem de inteligență artificială. Proiectul, numit „Sahara Autonomous System”, marchează un punct de cotitură periculos în utilizarea AI-ului în armament. Dintr-o inițiativă tehnologică privată, Sahara se transformă într-un obiect de interes strategic, un dispozitiv capabil să ia decizii în timp real și să evite detectarea, fără intervenție umană directă.
Dezvoltarea rachetei nu se rezumă la un simplu plus de inteligență pentru un dispozitiv militar. Sahara folosește un AI integrat — Nemesis — capabil să analizeze continuu mediul, să detecteze bruiajul sau semnalele false și să reacționeze în mai puțin de o fracțiune de secundă. La fiecare două sute de milisecunde, sistemul verifică dacă este atacat electronic și schimbă automat modul de navigație pentru a evita compromiterea. În lipsa semnalelor GPS sau a altor surse externe, racheta comută pe senzori inerțiali și își continuă traiectoria, ca un organism autonom care refuză să fie oprit.
Ceea ce amplifică neliniștea este nivelul de invizibilitate al rachetei. Zborul la altitudini extrem de joase, în jur de cincizeci de metri, îi permite să se strecoare pe sub radare, adaptându-și traseul la relieful terenului. În această configurație, Sahara devine nu doar o rachetă avansată, ci una capabilă să se apropie de ținte fără a fi detectată, un scenariu pe care experții în securitate îl considerau până recent ipotetic.
Datele tehnice sunt la fel de îngrijorătoare: aproximativ cincizeci de kilograme în total, dintre care zece reprezintă încărcătura utilă, un motor turbojet puternic, aproape douăzeci de kilograme de combustibil și o autonomie estimată de două sute de kilometri în forma actuală. Dar planurile companiei sugerează un viitor mult mai periculos: variante de rază medie, de cinci sute sau chiar șase sute de kilometri, precum și versiuni de rază lungă, ce ar putea atinge până la o mie o sută de kilometri. Asta ar însemna că o rachetă construită într-un laborator privat din România ar putea depăși cu mult pozițiile strategice ale oricărui vecin din regiune.
În spatele proiectului se află o echipă de douăzeci și cinci de ingineri și cercetători, și o investiție de peste un milion de euro deja realizată, cu încă două milioane prevăzute pentru testele următoare. Compania produce intern majoritatea componentelor, de la plăcile electronice la controlerul de zbor și modulele AI, importând doar motorul și senzorii optici. Această independență tehnologică ridică inevitabil problema supravegherii: cine reglementează, cine verifică și, mai ales, cine garantează că un astfel de sistem nu va fi replicat, vândut sau compromis?
Primele demonstrații sunt programate pentru mai 2026, iar până la finalul anului viitor compania intenționează să prezinte versiunea complet funcțională. Ritmul rapid al dezvoltării și lipsa unor reglementări clare privind armele autonome pun România într-o situație paradoxală: o firmă privată se apropie periculos de mult de nivelul la care pot acționa doar statele puternic militarizate.
În lipsa unei dezbateri publice, „Sahara” devine simbolul unei noi epoci în care inteligența artificială nu mai este doar un instrument, ci un potențial actor pe câmpul de luptă. Iar întrebarea fundamentală rămâne: cât de pregătit este statul român să controleze ceea ce ar putea fi cea mai periculoasă creație tehnologică apărută vreodată în spațiul privat autohton?

















