Capitalismul: „țapul ispășitor”

În aceste vremuri de suprapunere a diverse tipuri de criză (pandemia COVID-19, războiul din Ucraina, creșterea prețului energiei și a costului vieții, schimbările climatice etc.), capitalismul este acuzat adesea de toate nenorocirile lumii. I se reproșează îndeosebi „goana după profit”, „căutarea câștigului”, „adâncirea inegalităților” „polarizarea” etc. Pe scurt, capitalismul este „țapul ispășitor” pentru  „policrizele” actuale și trebuie, dacă nu aruncat la „lada de gunoi a istoriei” – cum spunea propaganda comunistă –, reglementat mai mult și mai bine.

Acuzațiile la adresa capitalismului se sprijină pe mai multe confuzii și nonsensuri. În primul rând, capitalismul nu este echivalent cu dezordinea economică și socială. Acest sistem economico-social nu implică în nici un caz absența regulilor, ci respectarea riguroasă a unor principii universale, printre care dreptul de proprietate și, în consecință, interzicerea oricărei forme de agresiune împotriva unei persoane sau a bunurilor sale – indiferent că este vorba despre distrugere fizică, furt sau înșelăciune.

În al doilea rând, profitul este prezentat adesea, în tradiție marxistă, ca fiind apanajul capitaliștilor, care își obțin veniturile și averile fără muncă, ori cu mijloace ilegale. Această interpretare pornește de la o înțelegere greșită a naturii profitului. Profitul este în primul rând o noțiune psihologică: dacă o persoană schimbă un bun pe altul, cei doi parteneri obțin fiecare un anumit beneficiu, deoarece nevoile lor sunt satisfăcute mai bine decât în cazul în care fiecare și-ar consuma bunul propriu, deși cantitatea de bunuri fizice disponibilă rămâne aceeași. În realitate, profitul nu este, deci, o formă a plusvalorii create exclusiv de către clasa muncitoare, cum spunea Marx, ci diferența dintre valoarea subiectivă atribuită anumitor bunuri (mai mare) și „costul opțiunii”, adică renunțarea la anumite bunuri pentru a obține alte bunuri (mai mic).

Intenția de diabolizare a profitului se regăsește în glorificarea statului și a „serviciilor publice” prestate de acesta, despre care se afirmă că nu urmăresc profitul, ci creșterea volumului și calității facilităților oferite populației. Această opoziție este însă înșelătoare, deoarece se bazează pe înțelegerea greșită a noțiunii de cost. Costul nu cuprinde doar prețurile plătite pentru materii prime și materiale, amortizarea utilajelor, salariile lucrătorilor etc., ci și cheltuielile pentru întreținerea conducerii. De aceea, costul depinde foarte mult de calitatea managementului, legătură care nu este, în general, evidentă. Astfel, o întreprindere publică poate avea costuri mari, deoarece este prost gestionată. Or, având costuri mari, este evident că nu generează profit, mai ales dacă, pe de altă parte, prețurile bunurilor și tarifele serviciilor sale sunt fixate de stat la un nivel redus pentru așa-zisa „protecție socială”. Iar aceasta, chiar dacă salariile mari, birourile somptuoase, mașinile luxoase și alte privilegii, care sunt costuri efective pentru întreprindere, constituie „profituri” pentru conducătorii sau salariații săi.

Toată lumea încearcă, deci, să obțină profit, indiferent de sistemul economic în care se află. Deosebirea este că, în economia capitalistă (de piață), profitul se realizează prin satisfacerea cât mai deplină a nevoilor altor indivizi și, deci, creșterea nivelului de trai al acestora din urmă și, în general al societății – idee exprimată prin cunoscuta expresie „mâna invizibilă” a lui Adam Smith. Într-un sistem etatist, profitul (mai bine-zis „renta”) se obține, dimpotrivă, prin corupție, subvenții, privilegii și alte favoruri acordate de stat, împiedicarea prin lege a concurenței etc., iar goana după beneficii de acest gen este contraproductivă în plan social și duce la sărăcie generală. 

Rezultă că nu căutarea profitului este problema, ci faptele iresponsabile și ilegale comise pentru a-l obține. Deosebirea pertinentă nu este, deci, între activitățile cu scop pecuniar și activitățile „dezinteresate”, nici între banii câștigați ușor și cei munciți din greu, ci între activitățile care respectă dreptul de proprietate și cele care nu respectă acest drept fundamental al omului.

Indiferent de sistemul economic și politic, există întotdeauna unii indivizi care acționează în mod nociv pentru societate, iar o societate liberă nu se bazează pe ideea că aceste comportamente dispar ca prin minune în „cea mai bună dintre lumile posibile” (Leibniz), ci pe un cadru instituțional, care le sancționează și descurajează. Astfel, într-o economie de piață liberă, întreprinderile care poluează sau care produc bunuri vătămătoare sunt pasibile de sancțiuni legale – și nu doar întreprinderile ca persoane juridice, ci și conducătorii lor, ca persoane fizice, care adoptă decizii nelegale sau dăunătoare pentru sănătatea altora. Într-o economie etatistă, atât întreprinderile, cât și conducătorii lor sunt, dimpotrivă,  protejați adesea prin legi, mai ales atunci când sunt în joc așa-zisele „interese naționale”. În plan politic, aici domnește „legea celui mai tare”: întreprinderile mari și conducerile lor, numite, de regulă, după criterii politice, sunt foarte bine situate pentru a obține favoruri și protecție din partea statului.

În acest context, se pune problema naturii sistemului economic existent în prezent în România. Analiza caracteristicilor și modului de funcționare a acestui sistem arată că economia României este actualmente o economie mixtă, apropiată mai degrabă de capitalismul de stat, decât de o veritabilă economie de piață liberă. În acest sistem, „îmbogățiții de tranziție” își acumulează averile atât prin mijloace capitaliste, adică prin satisfacerea nevoilor consumatorilor, cât și prin mijloace etatiste, adică prin obținerea de privilegii, monopoluri, subvenții, ajutoare de stat, protecții legale ș.a.m.d. Această ambianță confuză permite combinarea „goanei după profit” cu lipsa de răspundere, fenomen care, alături de influența remanentă a propagandei comuniste, alimentează mentalitatea anticapitalistă a unei părți a societății românești. În acest context, folosirea capitalismului drept „țap ispășitor” urmărește, la fel ca în timpul comunismului, distragerea atenției de la adevărata problemă a României: menținerea unui sistem economic și politic etatist și ineficace.

Având în vedere problemele economice actuale ale României (deficit bugetar, datorie publică, deficit extern, inflație, sărăcie etc.), soluția este mai multă perseverență în efectuarea reformelor necesare pentru finalizarea tranziției la economia de piață. Comparațiile internaționale sunt clare în această privință: țările ale căror economii funcționează normal și se dezvoltă sunt cele în care povara întreținerii statului este mică, iar dreptul de proprietate este respectat. Soluția este, deci, mai multă libertate, care, în economia de piață, merge mână în mână cu responsabilitatea, nu mai multă și mai bună reglementare, cum se afirmă adesea.