,, Aseară în jurul orei 19.30 am ajuns la UPU, pacientă. Am fost preluată de asistentul de la recepție, un domn plinuț, îmbrăcat într-o uniformă roșie. I-am spus că mă simt foarte rău, am o afecțiune cronică, că vomit de peste 15 ore (tolerez doar apa) sunt foarte slăbită, am o durere puternică de cap, nu pot să iau pastilele aferente tratamentului cronic (deoarece le vomit) și am nevoie de o perfuzie (cu hidrocortizon, metroclopramid, tador și NACL).
Starea mea fizică era vizibil slăbită, după 15 ore de vomă eram albastră la față, îmi era foarte greu să stau în picioare. M-a așezat pe un scaun lângă recepție, mi-a luat temperatura (deși i-am spus că nu am febră), mi-a verificat saturația de oxigen cu un pulsoximetru, după care mi-a spus să aștept în sală.
Menționez faptul că: nu am vrut să chem salvarea la domiciuliu, deși a fost un efort uriaș să ajung până la mașina personală și de la mașină până la UPU, fără să mă prăbusesc, deoarece am considerat că trebuie să las salvarea liberă pentru cei cu accidente rutiere, cu infarct, cu alte situații mult mai grave decât a mea. Ulterior am constat că nu a fost alegerea corectă.
În sala de așteptare de la UPU, eram eu (pacientă) și maxim 10-12 aparținători. De unde știu că restul erau aparținători? Veneau diferiți asistenți și le dădeau informații despre pacienți.
Am așteptat două ore, fără să fiu chemată la tratament. În cele două ore de așteptare (la 21.30 am plecat din UPU, fără tratament, fără perfuzia pe care am solicitat-o), au ajuns acolo maxim 5-6 salvări (flux extrem de mic). Cei din salvări erau preluați cu prioritate.
Nu am vrut să dau telefoane pentru a avea și eu prioritate (tipic românesc), să îmi chem prietena (medic) într-un cabinet privat (așa cum am mai făcut), am considerat că pentru o perfuzie pot să merg (fără pile, relații, șpăgi sau obligații ulterioare) la un spital de stat, cu atât mai mult cu cât eu plătesc „sănătatea” în România, de peste 20 de ani.
Nu aveam nevoie de investigații, le-am spus despre ce este vorba, aveam nevoie doar de o perfuzie care să îmi oprească voma și să pot să imi iau tratamentul meu cronic. Nu s-a putut. În cele două ore de așteptare m-am ridicat de două ori de pe scaun și le-am spus că mă simt foarte rău și o să vomit acolo. Reacția lor a fost: „Mai aveți de așteptat”.
Se pare că atunci când te simți foarte rău și ai nevoie de o atenție medicală, de un medicament sau de o perfuzie, nu ești băgat în seamă dacă nu ai plie, bani sau poți da niște telefoane.
Așteptăm răspunsul Spitalului Județean Timișoara în legătură cu această situație.
Sursa:https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fwww.activenews.ro%2Fopinii%2FCristina-Isabela-Lapadatoni-Doua-ore-in-stare-de-rau-la-UPU-Spitalul-Clinic-de-Urgenta-Timisoara-fara-nici-un-tratament-184981%3Ffbclid%3DIwAR2QuraMjnGNg0UUKZqxa6ck2xggvzGkFc7EC4phKqVZRRYLpjrGefBBvd8&h=AT1tVedEdEsBnSs5Tuu1kxNkPRCfUO7nj5Jt2ZL3f1hUuIIBRzxfnpyNe5QFzSuhV-5t4yX-6k-vwNwoAgOVbAKfKq05TYPXHNj0QBWEfc4KKdnq-1kPk7QEablGBy3h8_uvjLHUh6wTGb5GDducDw
,
