Despre o viață de om în câteva cuvinte

Părintele Gheorghe Kobor s-a născut în satul Dejan, aparținând acum comunei Moravița, lângă frontiera cu Serbia, într-o familie cu trei copii, familie marginalizată din cauza originii mamei, născută Iolan Grosmann, cu strămoși din Austria; tata a fost Kobor Gyorgy.

„Am fost marginalizați, chiar persecutați – povestește părintele Kobor –, rămânând fără animale, fără loc de muncă, fiind nevoiți să trăim în condiții de sărăcie. Școala elementară de patru clase am făcut-o la Dejan, apoi ciclul doi, clasele V-VII, la Școala Maghiară din Deta. Timp de nouă ani am studiat la Alba Iulia, în Seminarul Teologic Romano-Catolic. Am urmat Facultatea Teologică, pe care am încheiat-o ca licențiat în anul 1964. În Catedrala din Alba Iulia am fost hirotonisit preot, împreună cu 11 confrați.

În luna august a anului 1964 am fost numit la Parohia centrală din Arad, de către administratorul apostolic Konrad Kenweiss, ca preot ajutor. Am slujit în biserica centrală, dar și la filiale, la Micălaca, Șofronea, Silvaș. După doi ani am fost numit paroh al Parohiei din Micălaca, înființată ca parohie de sine stătătoare. Totodată, am primit sarcina de a construi o biserică la Șofronea, unde din anul 1950 s-a sechestrat casa de rugăciune și creștinii, 120 de familii, nu au avut decât o baracă mică, deloc demnă pentru serviciul religios. În luna septembrie a anului 1968, biserica a fost sfințită de către monseniorul Konrad Kernweiss. Am fost atenționat că voi fi strămutat din cauză că organele politice erau supărate că mă ocup prea intens de tineret și îi ajut pe credincioșii greco-catolici. Am fost numit într-un colț liniștit al diecezei, la Cruceni, în Timiș. Aici am muncit cu multă bucurie în jurul tineretului. După trei ani s-a îmbolnăvit părintele paroh Potenz Josef, paroh de Ciacova, și munca mea a devenit necesară pentru renovarea bisericii. În 3 decembrie 1972 am ajuns la parohia din Ciacova, unde am fost primit cu mult respect și bucurie. Tineretul s-a adunat în cadrul parohiei și s-a format un cor alcătuit din 40 de persoane, băieți și fete. Astfel, s-a atras din nou atenția către biserică, dar nu spre bucuria celor care aveau o politică opusă. Am fost amenințat de multe ori și avertizat să încetez cu asemenea activitate.

Am celebrat Sfânta Liturghie în fiecare zi, iar în zilele de sărbătoare și în filialele aferente, dar nu am uitat nici de azilul de bătrâni din Ciacova, unde au fost îngrijiți cam 60-65 de vârstnici. Am vizitat din duminică în duminică după-amiază spitalul de psihiatrie din Jebel, unde am celebrat Sfânta Liturghie în sala festivă, ajutat de copiii Casei Francisca.

În cadrul parohiei am organizat pelerinaje la Maria Radna, Biserica Maicii Domnului, dar și la Sâmbăta de Sus, la Mănăstirea Brâncoveanu, și în alte locuri, mai ales cu corul tineretului.

După ce a venit libertatea, în 1990, în 4 octombrie, am putut înregistra Asociația Caritas Ciacova, care a primit denumirea Asociația Caritas Santus Gerhardus Banat. Am început să ajutăm în mod organizat. În acest domeniu am încercat să fac posibilă aducerea ajutoarelor, a diferitelor alimente de bază, dar și haine, medicamente etc. Ba chiar, fapt trist, o elevă și-a pierdut un picior într-un accident de tren și i-am procurat proteză.

Am ajutat, în multe cazuri, cu containere de locuit. Chiar la satul de copii Rudolf Walter am donat 18 containere. În ceea ce privește alimentele, am organizat o asociație agricolă și am putut distribui, ca arendă, câte 1.300-1.400 de kilograme de cereale.

Am adus peste 60 de mașini de scris IBM, revizuite, și le-am donat. Am adus, de asemenea, xerox-uri performante pentru perioada anilor 1991-1992. Am donat peste 20 de mașini de salvare în țară.

În domeniul sănătății am fost sunat de prof. Johannes Poigenfürst, de la o fundație din Viena, să ajut la construirea unui spital de politraumatologie, deoarece de trei ani nu reușea să facă un pas înainte. I-am spus că sunt foarte ocupat, dar dacă termin urgențele (atunci renovam casa de copii din Vărădia de Oravița), am să îl caut. I-am făcut un referat cu costurile pe care le presupune un spital cu 60 de paturi din oraș. Când am primit răspunsul că sunt banii necesari, am anunțat Direcția de Sănătate Publică, Primăria că fundația Caritas Ciacova va dona un spital, cu condiția ca Primăria să asigure terenul pe care să construim, iar Direcția de Sănătate Publică să se ocupe de proiectare și autorizații. Astfel s-a realizat Casa Austria. Eu nu am căutat laudă, dar au fost alții care au pus această realizare pe steagul lor. Casa Austria funcționează și acum foarte bine.

Dar nu doar Timișoara a beneficiat de ajutor în domeniul sănătății, ci și orașul Ciacova. Aici am construit un ambulatoriu cu șapte specialități medicale, care funcționează și acum. Banii au fost aduși de o fundație, prin soții Ellen și Peter Czygan din Neus, iar materialele medicale, tehnica medicală, precum și proiectarea au fost asigurate de către Sant Clemens Hospitale din Oberhausen, Düsseldorf, și cu contribuția minunată, nespus de importantă, a domnului inginer Josef Nemetz, care provine din Ciacova, dar trăiește în München.

Din păcate, am avut parte și de provocări mai deosebite, în sensul că s-a rupt digul la Grăniceri, la Ciavoș, satele au fost inundate, era foarte greu de ajuns acolo, satele fiind înconjurate de apă pe o porțiune de cinci kilometri. În ziua producerii evenimentului am mers cu un TIR la Timișoara și am cumpărat 25.000 de litri de apă minerală, pentru ca locuitorii din Foeni și Cruceni să aibă apă potabilă. În ziua aceea am dus și lapte praf pentru copii. Am adus, zilnic, 500 de pâini calde, pâine făcută de Caritas Ciacova, care avea pe atunci o brutărie. Am donat peste o sută de tone de cereale, mai ales că trei ani am fost paroh la Cruceni. Am donat containere de locuit și trei TIR-uri cu mobilier.

Îmi aduc aminte că lângă Lugoj a fost un caz de trichineloză, o boală foarte periculoasă. Direcția de Sănătate Publică mi s-a plâns și cei de acolo m-au întrebat ce facem, există ser în Europa? Le-am spus că da și că vom avea și noi. Am sunat la dr. Zweidick, directorul general al Crucii Roșii din Graz, iar a doua zi, la ora 11, a aterizat avionul pe aeroport și am primit pachetul cu medicamentele contra trichinelozei. Nici unul dintre pacienții cu trichineloză nu a decedat.

Cutremurul din 1991 a afectat grav localitatea Ghilad, unde peste 400 de case au avut de suferit. Știind că aceste case fisurate nu vor face față primei zăpezi, m-am adresat organelor locale. Mi s-a spus că nu au bani, nu au posibilități. Am sunat la biroul statului, unde mă cunoșteau deja, și am putut aduce bare de oțel. Am avut prieteni constructori, eu însumi am muncit pe șantierul de construcții. Am înconjurat casele afectate cu bare de oțel și nici o casă nu s-a dărâmat înainte sau după trecerea iernii. Pentru cazurile mai grave, am adus 150 de căsuțe de lemn.

După aceste încercări a mai rămas timp și putere spirituală pentru îngrijirea copiilor și pentru sănătatea lor. Am ajutat la înființarea terapiei preventive la Timișoara, vizavi de Spitalul CFR. Am dus acolo aparatură. De asemenea, cu un utilaj special am făcut lucrări la terasament. Drept mulțumire, medicii stomatologi care au primit această instituție, cu opt scaune și dotările neceare, i-au primit și pe copiii noștri.

Pentru copiii orfani am construit o tabără pe munte, la Clopotiva, lângă Sarmisegetuza, din materiale recuperate. Am donat cu mult mult drag totul, după ce s-a terminat clădirea, situată într-o zonă asemănătoare ca peisaj cu Elveția.

Am amintit aceste lucruri nu pentru laudă. Lauda nu are nici un rost. Am intenționat să mulțumesc prietenilor, săracilor, fiindcă Caritas singur nu ar fi realizat multe. Dar așa pot spune că am făcut multe lucruri pozitive. Caut să mulțumesc prietenilor voluntari, celor din țară, celor din Vest, celor din Serbia, unde în timpul războiului am dus alimente de bază: 25 de tone de făină albă, 25.000 de litri de ulei presat în oloinița noastră, 2.500 de mături de sorg pentru școli și spitale.

Îmi cer iertare de la toți cetățenii, și din străinătate, și din țară, dacă, în mare grabă sau de oboseală, s-a întâmplat să mai dau un răspuns nepotrivit. La momente de tensiune, se poate întâmpla, deși nu este bine. Se întâmplă uneori să nu-ți ajungă nici timpul, nici puterea să îți realizezi planurile. Sunt mulți cei cărora le-am mulțumit aici și sunt dincolo, în patria cerească. E bine să se gândească omul că deasupra tuturor părerilor este și hotărăște Tatăl ceresc. Dacă El spune că fericiți sunt cei milostivi, fericiți cei iertători, cei făcători de pace, cei care au grijă de săraci, toate acestea sunt pentru noi, nu pentru alții”.

Pentru munca sa caritabilă din toți acești ani, părintele Gheorghe Kobor a fost onorat cu diplome și distincții, dar și cu titlurile de Cetățean de Onoare al orașului Ciacova și al comunei Jebel. Modest, părintele Kobor ne spune: „Aceste titluri de Cetățean de Onoare se adresează în mod principal Asociației de Binefacere Caritas Ciacova, pentru vigilență și promptitudine în momente potrivite. Cum a fost, de exemplu, asanarea bucătăriei Spitalului de Psihiatrie din Jebel, donarea de pâini vreme de mai mulți ani, realizarea unei secții de ergoterapie pentru o viață mai senină a pacienților, asanarea spitalului de adulți din Ciacova, distribuirea zilnică de chifle, vreme de mai mulți ani, pentru școli, grădinițe și cămine. Toate aceste acțiuni se reflectă în aceste distincții pe care le păstrăm cu multă gratitudine”.