Autor: Narcisa MEDERLE
Prof.univ.dr. Universitatea de Științele Vieții „Regele Mihai I” din Timișoara, Facultatea de Medicină Veterinară
Autor: Dan POPOVICI
Drd. Ing. Universitatea Transilvania din Brașov, Facultatea de Silvicultură și Exploatări Forestiere
Ziua Internațională pentru drepturile și bunăstarea animalelor a fost sărbătorită în 4 octombrie, odată cu sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi, patronul spiritual al animalelor. În fiecare țară, această zi are o simbolistică particulară, dar mesajul acestei zile este unanim recunoscut prin dorința de a crea o lume în care animalele sunt respectate, iubite, prețuite.
Le simțim mai aproape pe animalele de companie, credincioșii noștri prieteni. Ne emoționează zburdălnicia primăvăratică a mieilor sau ochii umezi ai vițelușilor abia desprinși de corpul mamei. Rămânem înmărmuriți în fața eleganței saltului ecvin și ne ridicăm privirea spre cer ca un semn de rugăciune pentru înaltul zbor al păsărilor.
Dar, ne-am întrebat vreodată, ce lume magică, fascinantă și misterioasă este lumea animalelor sălbatice? Ce legături incredibile realizează în mediu, ce reguli nemărturisite stabilesc, ce dinamică și evoluție determină prezența lor în ecosisteme?
Să aruncăm o privire spre cele mai îndepărtate timpuri și să surprindem biologia, ecologia și comportamentul faunei sălbatice, caracteristici care au conferit avantaje directe activității umane în facilitatea procurării hranei și a diverselor mijloace de dezvoltare și evoluție a socității umane (prelucrarea pieilor, confecționarea primelor unelte din oase sau coarne etc). Mai târziu, omul, păstrând carnea ca principală sursă de hrană, a dezvoltat prin diverse activități izvorâte tocmai din aceste nevoi primordiale, numeroase mișcări de specii pe tot parcursul traseelor urmate de societatea umană, pe mare sau pe uscat.
Un caz similar este cel al cerbului lopătar (Dama dama L.) care a fost dispersat prin activitatea umană din perioada antică sau chiar pre-antică în întreg bazinul Mediteranei, fiind utilizat ca specie polivalentă pentru hrană, jocuri în arene sau pentru vânătoare. Mai târziu, cerbul lopătar a fost utilizat ca specie de vânat de către reprezentanții aristocrației.
În țara noastră, cerbul lopătar a fost reintrodus în perioada antichității de către romani. Documentele vremii ne conferă puține date și acelea extrem de generale și imprecise asupra prezenței acestei specii în spațiul carpato-danubiano-pontic. Astfel că, până în sec. XIX, prezența acestui cervid în România este una extrem de rară și slab documentată științific, fiind exclusiv cauzată de pasiunea unor nobili care au introdus câteva exemplare în parcuri amenajate cu scop de recreere și/sau de vânătoare, cum a fost cazul la Abrud (județul Satu Mare), Banabic (județul Cluj) sau Sâmbăta de Jos (județul Brașov).
În anul 1902, ia ființă la Șarlota (Charlottenburg, județul Timiș), primul parc de vânătoare, grație pasiunii pentru această activitate a contelui Siegfried von Wimpffen. Acest parc de vânătoare a avut un rol definitoriu în dezvoltarea efectivelor de cerb lopătar în țara noastră. În jurul anului 1915, în vecinătatea orașului Gyula, în lunca Crișului Negru, datorită înmulțirii excesive a cerbului lopătar (Dama dama L.) și a cerbului comun (Cervus elaphus L.), precum și a pagubelor însemnate produse de aceste specii ecosistemului forestier, are loc demontarea gardului care împrejmuia acea pădure, iar exemplarele de faună cinegetică, în special cerbul lopătar, migrează în zona pădurii Socodor (județul Arad).
Câmpia de Vest a României, în mod particular, poate fi numită leagănul populației moderne de cerb lopătar în fauna cinegetică a României. În perioada 1960-1970, au loc numeroase populări cu exemplare provenite de la Șarlota și Chișineu-Criș, iar în prezent, cerbul lopătar european este prezent în 27 județe ale României.
Cu o privire, haideți să-i surprindem splendoarea trofeului, să-i cunoaștem comportamentul și să-i intuim eleganța mișcărilor.
Cerbul lopătar european este un mamifer, rumegător de dimensiuni medii, masculul poartă denumirea de cerb lopătar sau taur, femela se mai numește și ciută, iar puii (până la vârsta de 1 an) sunt numiți viței.
Coarnele, considerate arme ce au evoluat din interacțiunea intraspecifică a masculilor din perioada de rut, reprezintă simboluri ale stării biologice și ale capacității de luptă, permițând astfel masculilor concurenți să se evalueze reciproc fără lupte costisitoare în perioada de rut, iar femelelor, o evaluare privind calitatea potențialului partener.
Creșterea coarnelor la cerbul lopătar are loc anual, iar dezvoltarea acestora are loc odată cu înaintarea în vârstă. Prin cunoașterea caracteristicilor de dezvoltare a coarnelor se pot face aprecieri privind vârsta aproximativă și valoarea exemplarului (trofeul).
Boncănitul (rutul) este perioada culminantă a activității reproductive a cerbului lopătar; are loc anual, în cursul lunii octombrie, și este precedată de anumite activități/pregătiri specifice ale masculilor maturi, în timp ce masculii tineri și cei din clasa de mijloc sunt încă concentrați în cârduri (aglomerări gregare). Aceste pregătiri presupun frecventarea, în unele situații chiar migrarea/deplasarea periodică în anumite zone speciale de boncănit păstrate chiar și zeci de ani, amenajarea anumitor zone denumite gropi de rut, frecarea intensă a coarnelor de vegetația lemnoasă existentă în proximitatea acestor gropi de rut, marcarea vocală și chiar luptele de început dintre masculii de cerb lopătar pentru menținerea dominației. Interacțiunea masculilor în zonele de boncănit poate merge până la escaladarea în lupte care să stabilească rangul de dominanță, lupte ce pot genera, în unele situații, chiar răni grave ce conduc la moartea unuia dintre combatanți.
Femelele de cerb lopătar vizionează la începutul perioadei de boncănit terenurile de rut amenajate de masculi și, în funcție de gradul de pregătire al fiecărei femele, aceasta intră în estru (în ovulație), moment în care își aleg perechea, de obicei optând pentru masculul care domină locurile de rut. După încheierea perioadei de gestație, care durează în medie 229 zile de la fecundare, femela fată un singur pui (vițel).
Cerbul lopătar este o specie gregară ce formează cârduri, caracteristică definitorie multor specii de cervide, dar mărimea și compoziția acestor grupuri diferă foarte mult în anumite perioade ale anului.
Cerbul lopătar face parte din grupul speciilor erbivore care constituie păstori preferențiali, plantele erbacee reprezentând 60% din dieta lor anuală. Datorită adaptărilor la climatul continental al cerbului lopătar, acesta nu întâlnește bariere naturale de răspândire în noi habitate decât dacă intră în conflict cu interesul uman din domeniul agricol, silvic și de conservare a mediului.
Principalul habitat al cerbului lopătar îl constituie pădurea, îndeosebi cea de amestec cu specii de foioase, și, mai rar, cea de conifere, habitatele exclusiv agricole fără vegetație forestieră fiind evitate de această specie, deoarece acestea nu îi conferă siguranța și adăpostul de care are nevoie. Urmare a numeroaselor colonizări în peisajul din ce în ce mai urbanizat, prezența cerbului lopătar, la început accidentală, devine constantă în diversele culturi specializate nespecifice (pepiniere forestiere, parcuri și amenajări horticole, culturi legumicole) unde se înregistrează numeroase pagube.
Desigur că habitatul își pune amprenta în mod covârșitor asupra vieții cerbului lopătar și din prisma relațiilor inter și intraspecifice, fie sub forma concurenței, sau a relației pradă-prădător, fie a parazitismului, ca formă particulară a prădării.
Deși cerbul lopătar este o specie rezistentă la boli, există bacterii, virusuri și paraziți care constituie un risc pentru sănătatea și bunăstarea acestuia, dar și o sursă de infecție pentru animalele domestice cu care poate ajunge în contact.
Datorită comportamentului său social, a temperamentului și a capacității de îmblânzire rapidă, a fidelității sale crescute față de locul unde a fost introdus, dar și a calităților sale estetice, cerbul lopătar este una din cele mai îndrăgite și utilizate specii de faună sălbatică în diverse parcuri și incinte cu rol de agrement, contrastând cu alte specii care, odată cu maturitatea, dezvoltă comportamente agresive față de om (cerbul comun, cerbul sika).
