Eugen Dorcescu, într- un timp al poeziei

Volumul Montsegur începe cu această mărturisire: “Am scris aceste 33 de poeme în răstimpul fericit al anilor 2017 – 2024 mereu în preajma şi spre bucuria soţiei mele, Mirela Ioana-Dorcescu. Eugen Dorcescu, Florar, 27”. Şi continuă cu alte “mărturisiri”, dintre care am alege-o pe aceasta: ”Privesc, pe masă, blândul meu condei/ Îl port şi când nu-l port. Şi zi şi noapte/ Hârtia albă în – albă – carnea ei / E plină de tăişuri şi de şoapte// Condei avea şi tata. Însă el/ Îl mânuia spre-a desluşi o carte/ Eu am făcut la fel. Dar în alt fel / Am dus condeiul tatei mai departe// … // Străbunii mei, popor întrezărit/ În tulburata sângelui oglindă/ S-au sprinit pe plug. Şi negreşit/ Pe sabie, pe lance sau pe flintă//…// Din începoturi, fiecare-şi duce/ Destinul către mine, cel de-acum/ Eu însumi sunt fărâmă dintr.-un drum/ Şi-aceleaşi semne: grai şi neam şi cruce. // Când domnul e cu noi cine să sfarme/ Acest torent de duh şi de cuvânt / Condeiul meu, condeiul meu cel blând / E cea mai oţeliă dintre arme. » (Diacul) . O viaţă de om – de poet. Să recitim poemele lui Eugen Dorcescu, cele scrise odinioară – înainte de 2017.

Primul volum de poezie al lui Eugen Dorcescu, Pax magna, apărut în 1972, era altfel decât volumele de succes a perioadei 1964 – 1972: versul clasic era pus în drepturile lui. Cum să judeci ritualurile, plonjeurile epice în lumea de altădată, în profunzimea istoriilor de demult? Peste trei ani Eugen Dorcescu şi-a dat doctoratul cu Metafora poetică, studiu în care exemplele veneau şi din poezia mare a noastră, dar şi din opera unor autori abandonaţi de istoria literaturii. De istoria poeziei româneşti.

„Modern printr-o sensibilitate lucid strunită, prin puterea de iscodire înnoitoare a lumii, prin prospeţimea şi vigoarea asociativă a imaginilor inedite, Eugen Dorcescu (Eugen Berca, n. 18 martie 1942) rămâne, din fericire, un clasic prin expresie, prin cultură, prin opţiunile sale prozodice, prin bucuria versului „cu sunet scump, de zare aleasă”. Îl aşez, fără preget, în preajma lui Ion Pillat şi Alexandru Philippide. „Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea” – iată un vers eminescian care defineşte, exact şi strâns, arta poetică a lui Eugen Dorcescu” scrie Gheorghe I. Tohăneanu, profesorul său, pe coperta volumului Cronică.

Poetul vrea să scrie „cronica” acelor zile în numele, sub semnul statutului de scriitor, dar şi sub semnul unor trăiri intime. De poet. Cu motto din Iov („Cât aş vrea ca vorbele mele să fie scrise, cât aş vrea să fie săpate în aramă…”) el îşi asumă statutul de erou al acestui loc. Ce fel de loc? Refuză imaginea eroică a oraşului: „Cu cât mai tare strigă, cu atât/ Îi simţi cuprinşi de vid şi disperare./ Se-agaţă de un val în plină mare/ Şi valu-i duce, sumbru şi urât.// Se schimbă veacul. Teascul vremii stoarce/ Materia ce suntem. Într-un veac/ Vom şti ce-a fost bogat, ce-a fost sărac/Confuzul grup al bietei noastre arce”. Cronica se va încheia cu întorcerea acasă.

Ritualurile „întoarcerii acasă” vorbesc despre un scriitor, care descoperă că nu a ajuns în lumea cea mai fericită cu putinţă: „Mama şi tata/ ne-aşteaptă de-o viaţă, tăcuţi/ ca două statui de bun simţ./ Vâjâie focul. Căldura inundă/ mădulare, pereţi/ Aud cum pe uliţă se tot duc/ clătinându-se/ megieşii orbeţi./ Bărbaţii, devoraţi de rachiu,/ par nişte arbori betegi./ Femeile, pentru bani şi porumb/ violează moşnegi/ Aud până-n zori satul/ bonav, alcoolizat şi diform./ Satul aşezat/ pe oasele/ strămoşilor puri, îngereşti, fericiţi/ care dorm.”. Cum e lumea de azi? Cum e satul de azi? Poezia se încheie cu cutremurul marii întâlniri. Cronică e istoria descoperirii lui Dumnezeu: „S-a revelat o clipă Cel Ascuns” E metamorfoza scriitorului în „homo religiosus: „Dar cât a fost, a fost îndeajuns/ Să-mi smulgă laţul morţii de la gât”. Sub semnul acestei experienţe esenţiale, lumea se împrimăvărează: ”Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi flori, Şi-un cer/ În care urbea-ntreagă se topea./ Sorbeam adânc. Eram. Şi el era./ Şi-aştept să vină iar de nicăieri”. E drumul lui Eugen Dorcescu către literatura religioasă: calea către esenţial.

Al doilea moment al devenirii literare al lui Eugen Dorcescu e marcat de Psalmii în versuri, 1993, ediţia a doua, revăzută, 1997. Ca întotdeuna în momentele mari ale sale, Eugen Dorcescu poartă un dialog cu un mare cărturar. Dacă în 1970 a fost Mircea Ciobanu, în anii 90 va fi Î.P.S Bartolomeu. Iar în primul deceniu al noului mileniu, cu Virgil Nemoianu. Experienţa literară a anilor şaizeci, şaptezeci devine, după 1990, o experienţă a interiorităţii. O experienţă interioară.

În primul volum al Geografiei literare a României, consacrat Munteniei (ar fi trebuit să fie o cartografiere a literaturii sudului românesc) am ezitat să-i consacru un capitol lui Eugen Dorcescu: el, mi se părea mie, e bănăţean, definit de o formulă literară echilibrată, apolinică, deloc legată de spiritul pandur al lui Macedonski, Sorescu, Petre Pandrea. Eclesiastul în versuri, 1997, Pildele în versuri, 1998 erau altceva, aşa că am ezitat, lăsând pentru ediţia a doua a primului volum (totuşi!) sau pentru ediţia a doua a celui de al patrulea (Banatul!) capitolul consacrat lui Eugen Dorcescu. Între timp, cel mai de seamă analist al literaturilor Europei Centrale, strălucit cercetător al acestui spaţiu, Virgil Nemoianu, îi consacră un eseu – prefaţă la volumul În Piaţa centrală în care notează că literatura ultimilor 200 de ani, literatura română modernă „are ca temelie un subtext religios”. Printre cei care se abţin „de la acrobaţii stilistice” s-ar număra şi timişoreanul Eugen Dorcescu. „Volumele sale, uneori direct inspirate din texte biblice, alteori de lirica subiectivă în toată rotunjimea ei, nu se sfiesc să includă dimensiunea religioasă a omului alături de anxietăţile sale sau bucuriile lirice inevitabil prezente în orice poezie a lumi”. Urmează un şir de superlative necesare:

„Cu riscul repetiţiei, spun că Dorcescu trebuie socotit unul din cei mai însemnaţi şi mai valoroşi poeţi actuali ai literaturii române, de fapt unul din relativ puţinii poeţi adevăraţi care funcţionează în ultimele două decenii la Dunăre şi Carpaţi”.

Virgil Nemoianu nu intră în analize detaliate, se mulţumeşte să numească două unghiuri de lectură ale poeziei timişoreanului Eugen Dorcescu: „Cel dintâi ţine tradiţia locală, cel puţin prin volumul pe care îl avem în faţă, (În Piaţa Centrală, 2007 n.n.)… Eugen Do r c e s cu s e dovede şt e princ ipa lul continuator actual al lui Ioan Alexandru, decedat prematur…”. „Al doilea (unghi de lectură, n.n.) este de natură cosmopolită…”. Este important să lămurim în câteva rânduri semnificaţiile trimiterilor lui Virgil Nemoianu. La prima vedere, comparaţia cu Ioan Alexandru e riscantă: Ioan Alexandru îşi începe poezia ca descendent al lui Labiş, apoi evoluează sub semnul unui expresionism exultant, Eugen Dorcescu este un „clasic”. Tradiţia locală, pe care o numeşte admirabilul cărturar, este legată de „Piaţa Centrală”, un spaţiu spiritual, definit, în adânc, prin pustie. Vămile pustiei este momentul desprinderii lui Ioan Alexandru de tradiţiile literare ale anilor şaizeci şi de apropierea lui de valorile spirituale exprimate de homo religiosus. Un şir de antologii, dar şi de versiuni spaniole, îl aşează pe Eugen Dorcescu între cei mai importanţi poeţi de azi.

Cărţile Mirelei- Ioana, scrise după 1997, sau cele scrise împreună cu Eugen Dorcescu definesc alt timp al scrisului – al poeziei.