Domnul Klaus Iohannis, profesorul de fizică din Sibiu, inspectorul școlar general al județului Sibiu, primarul Sibiului în două legislaturi, președintele Partidului Național Liberal după ruperea USL-ului și cel care i-a învins de două ori pe candidații PSD la alegerile prezidențiale (V. Ponta, V. Dăncilă), și-a anunțat luni, 10 februarie 2025, demisia din funcția de președinte.
Cu circa o săptămână în urmă declarase la Bruxelles că nu va demisiona, pentru că nu există niciun motiv serios să o facă, neîncălcând constituția. Demisia lui vine aproape intempestiv, fiind justificată de jocul de gleznă al unor deputați PSD-iști și liberali, dar și datorită USR-ului, care a hotărât să voteze în bloc pentru suspendarea președintelui.
Într-o situație disperată și alarmantă, Klaus Werner Iohannis a ales o soluție, care oricum ai întoarce-o, nu dă bine. Dacă ar fi rămas în funcție, ar fi fost suspendat, aproape sigur. Ar fi urmat după aceea referendumul pentru suspendare, care în mod normal n-ar fi trecut, dar ar fi creat o turbulență politică majoră. Dacă ar fi rămas, ar fi fost tot rău, pentru că agitatorii suveraniști și uneltele Moscovei ar fi lucrat din plin împotriva lui.
Alianța de la guvernare, PSD-PNLUDMR, a ezitat să-și exprime un punct de vedere clar pentru susținerea lui. Opinia mea este că n-ar fi trebuit să demisioneze, dar ar fi trebuit să lupte împotriva suveraniștilor și a tuturor angrenajelor acestora. Ar fi trebuit să lupte chiar și împotriva multor liberali care au socotit că scorurile electorale din toamna anului 2024, foarte mici (8% la prezidențiale; 15,5%), s-au datorat, în principal, prestației lui Iohannis din ultimii ani și ultimele luni.
Călătoriile extravagante în America de Sud și Africa, partidele de golf, absența din dezbaterea publică privind dezvoltarea economică, educația sau alianțele politice i-au erodat puternic imaginea, scăzându-i popularitatea la un prag pe care nici Băsescu nu l-a atins — 7%. Klaus Iohannis, neamțul, s-a balcanizat tot atât de repede cum s-a balcanizat și Samuel Fritz la Timișoara. Diferența dintre ei doi este că Fritz e un mincinos de primă clasă, iar Iohannis e un mutalău de primă clasă.
Klaus Iohannis avea alură de european, ca să nu zic statură. A știut să reprezinte România în concertul european, în relațiile cu America, cu toți cei trei președinți ai Americii — Obama, Trump, Biden. A lucrat cu discreție și eficiență pentru cauza ucraineană, dar a avut și partipriuri deloc solemne cu firme austriece și germane.
Judecata istoriei s-ar putea să fie nedreaptă cu Klaus Werner Iohannis, pentru că, în general, elementele negative estompează elementele pozitive. Ori, în comparație cu Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, deși el n-a fost cu “-escu”, a fost, cred, mai bun decât ei. Dar contextul politic și economic a fost altul.
În „epoca lui Iohannis”, cu toată pandemia, România a avut cea mai bună perioadă economică de după Revoluție. Finalul președinției lui Iohannis, într-un fel, e nemeritat. Și chiar nejustificat. Dar, oricum ar fi procedat, tot rău ar fi fost, și dacă pleca în decembrie, și dacă pleca în mai. Zornăitul tinichelelor adevărate și false devenea asurzitor.
Iohannis a prins o capcană temporală, cum greu se nimerește în istorie. O capcană așezată pe un strat de pioneze chinezești, rusești și… românești.
