Studenții din Timișoara au ajuns într-un punct critic, iar orașul pare să asiste nepăsător la o situație care poate degenera oricând într-o tragedie. De zile întregi, rețelele de socializare sunt sufocate de mesaje disperate, etichetări, comentarii și apeluri directe către primarul Dominic Fritz. Cererea este una elementară, aproape rușinoasă pentru un oraș universitar care se vrea „european”: deszăpeziți și dezghețați trotuarele și străzile. Complexul Studențesc este, efectiv, sub gheață. Nu metaforic.
Trotuarele sunt impracticabile, străzile sunt acoperite de polei, iar deplasarea pe jos a devenit un act de curaj sau de inconștiență. Studenții alunecă, cad, se lovesc, iar fiecare pas făcut afară este o loterie. Accidentele nu mai sunt o ipoteză, ci o certitudine care așteaptă doar să se întâmple „mai grav”. Este suficientă o fractură, o lovitură la cap, o persoană cu probleme medicale care alunecă, pentru ca această nepăsare administrativă să se transforme într-un caz penal și într-o dramă reală.
Și totuși, administrația tace. Sau, mai grav, pare să considere situația ca fiind una tolerabilă. Într-un oraș plin de studenți, tineri veniți din toată țara, care contribuie la economia locală, la viața culturală și la imaginea Timișoarei, acești oameni sunt lăsați să se descurce singuri pe gheață. Nu există intervenții vizibile, nu există un plan coerent, nu există sentimentul că cineva își asumă responsabilitatea pentru siguranța publică.
Complexul Studențesc ar trebui să fie una dintre zonele prioritare în orice episod de iarnă. Acolo circulă zilnic mii de persoane pe jos. Acolo nu vorbim despre confort, ci despre risc major. Cu toate acestea, zona arată ca după o ploaie înghețată abandonată de autorități. Studenții nu cer „lux”, nu cer favoruri, nu cer tratament special. Cer doar să nu-și rupă picioarele când ies din cămin sau când merg la cursuri.
În acest context, întrebarea care apare obsesiv în spațiul public este una legitimă și tăioasă: așa faceți în Germania? Așa arată administrația într-un stat pe care îl invocați constant ca model? Pentru că în Germania, deszăpezirea nu este opțională, iar trotuarele nu sunt lăsate zile întregi sub gheață în așteptarea unor postări pe Facebook. Acolo, autoritățile locale intervin rapid tocmai pentru a preveni accidentele, nu pentru a reacționa după ce ele se produc.
„Dacă așa faceți în Germania, aici e România” nu este o insultă, ci un strigăt de frustrare. Este reacția unei comunități care simte că standardele sunt invocate doar în discurs, nu și în practică. Este România, dar asta nu înseamnă că trebuie acceptată neglijența, indiferența sau lipsa de reacție. Din contră, înseamnă că autoritățile au datoria să demonstreze că pot administra responsabil, nu doar să vorbească despre valori europene.
Dominic Fritz nu este un simplu observator. Este primarul Timișoarei, ales și plătit să gestioneze orașul în momentele dificile, nu doar în cele favorabile. Iarna nu este o surpriză. Gheața nu este un fenomen neașteptat. Lipsa intervenției, însă, este o alegere administrativă. O alegere care pune în pericol vieți și care transmite un mesaj extrem de periculos: siguranța cetățenilor este secundară.
Faptul că studenții au ajuns să se roage online pentru deszăpezire este un semnal de alarmă major. Nu mai vorbim despre critică politică, ci despre disperare. Despre oameni care simt că nu mai au alt canal prin care să fie auziți. Când administrația ajunge să fie presată prin story-uri, comentarii și postări virale pentru a-și face datoria de bază, ceva este profund greșit.
Timișoara nu este un oraș mic, nu este o comună fără resurse și nu este lipsită de utilaje sau personal. Este un oraș care se laudă cu statutul său, cu deschiderea sa, cu spiritul său civic. Tocmai de aceea, situația actuală este cu atât mai rușinoasă. Un oraș care își lasă studenții să meargă pe gheață, zi după zi, fără intervenții clare, își pierde credibilitatea.
Dacă se va întâmpla un accident grav, responsabilitatea nu va putea fi pasată. Nu va fi „vina vremii”, nu va fi „ghinion”, nu va fi „o situație neprevăzută”. Va fi rezultatul direct al inacțiunii. Iar studenții știu asta. De aceea strigă. De aceea insistă. De aceea refuză să tacă.
Timișoara nu are nevoie de explicații, ci de acțiune. Nu are nevoie de comparații teoretice cu Occidentul, ci de trotuare curate și sigure. Dacă administrația vrea să fie tratată ca una europeană, trebuie să se comporte ca atare. Până atunci, mesajul studenților rămâne dur, dar corect: nu ne vorbiți despre Germania, cât timp aici, în România, ne lăsați să alunecăm pe gheață.
