Toate se termină în proiectul de teatru al lui Eugen Ionescu? Ion Vartic notează că „foarte tânărul Eugen Ionescu putea fi întâlnit, aproape zilnic, dinspre amiaza până mult după miezul nopţii, în perimetrul de atunci al Bucureştilor: boemiza pe Calea Victoriei…”.
Era, scrie Ion Vartic, flancat întotdeuna de Octav Şuluţiu, prietenul său cel mai bun, de emulii săi, Arşavir Acterian şi Horia Stamatu: „Stătea la aceeaşi masă cu Virgil Gheorghiu, Bob Bulgaru, Alexandru Sahia, Horia Roman şi Eugen Jebeleanu…”. Făcea parte din „Generaţia 27”, numită astfel după anul apariţiei „Itinerariului spiritual” al lui Mircea Eliade.
În anii în care succesul lui Eugen Ionescu a devenit eclatant, ziarele au făcut publică o scrisoare a sa: „Dacă nu era Nae Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut astăzi o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui, toţi au devenit fascişti. A creat o Românie stupidă, înfiorătoare, reacţionară. Al doilea vinovat este Eliade, la un moment dat era să adopte o poziţie de stânga. Sunt de atunci cincisprezece ani. Haig Acterian, Polihroniade fuseseră comunişti. Au murit din cauza prostiei şi încăpăţânării. Eliade a antrenat şi el o parte din «colegii lui de generaţie» şi tot tineretul intelectual. Nae Ionescu, Mircea Eliade au fost îngrozitor de ascultaţi… Tot timpul i-am urât: am luptat contra lor; m-au urât şi ei – dar fără ei, duşmanii mei, mă simt singur. Eram blestemat să-i urăsc şi să fiu legat de ei; cu cine să continui dialogul?”.
Iată un text pe care cei care îl citează refuză să-l comenteze: îl oferă cititorului grăbit ca mărturie.
Un Ionescu citit de la un capăt la altul ar pune în valoare altceva. Negaţia ionesciană are o anumită structură. Superlativele ionesciene ţin, ca şi la Ion Luca, de o viziune asupra lumii. Plângerile sale trimit la un protocol al înţelepţilor. Dacă nu a scris, ca Mateiu, roman, el a compus jurnale în care domină un stil al anatemei. Nu-mi amintesc vreun autor contemporan care să nu fi numit, cu mai multă mânie, amintirea Tatălui. Ca şi Ion Luca pentru Mateiu, omul e răul absolut. Îşi părăseşte soţia şi copiii în Franţa, pentru a deveni, în Bucureştii ocupaţi de nemţi, colaboraţionistul numărul 1, cel mai abject dintre trădători. El este acolo chiar şeful poliţiei filogermane!!! După război se va înscrie în partidul averescan, apoi în cel naţional-ţărănist, ca să devină un legionar fanatic. După 1945, mizerabilul avocat ajunge comunist. Greu de închipuit un cameleonism politic mai acut, chiar în Balcanii marilor farsori.
La nivel familial, abjecţia e şi mai brutală. Ticălosul care şi-a părăsit soţia în Franţa îi răpeşte acesteia, prin uz de fals, toate drepturile. Venită în România ca să-şi refacă familia, femeia dă peste un monstru. Tatăl infam se recăsătorise cu o femeie pe care o cheamă Lola. Lola este atât de dezgustătoare, încât chiar şi un bărbat ca Ionescu-tatăl nu poate să trăiască lângă ea fără accese de revoltă. Revolta e potolită de fraţii Lolei care, voinici fiind, îl bat zdravăn. Fiindcă bătrânul amorez nu poate trăi fără „dezgustătoarea Lola”, îi face concesii: „Odioasa cere… ca sora mea să nu mai fie adusă, sub nici un motiv, acasă; ca eu să fiu exilat în camera cea mai îndepărtată a apartamentului, să mă duc să-mi iau prânzul sau cina singur, înainte sau după mesele bine stropite ale întregii familii, cumnate, cumnaţi, nepoate, veri, prieteni, funcţionari de a doua categorie, membri ai poliţiei, ofiţeri subalterni.” Tatăl cel rău acceptă.
Mă întreb dacă prin jurnalele lui Mateiu nu vor fi fost pagini asemănătoare.
Povestea nu ne e pe de-a-ntregul străină. E chiar povestea cu mama vitregă, descoperită la rădăcinile ei. E chiar istoria tatălui decăzut, denaturat, desacralizat.
Dar nu e totul! Poliţistul şi avocatul, ni se destăinuie Fiul, e antisemit, şi încă ce antisemit! Are un chiriaş evreu, firav şi bătrân, pe care îl bate cu sălbăticie. E supărat pe fiu că nu contribuie la molestare. Că nu participă la acţiunea familiei.
Un tată atât de abject, naufragiat într-o familie abjectă! O familie abjectă într-o Românie mizerabilă, dintr-o parte barbară a Lumii! Iar el, chiar el, Eugen Ionescu, naufragiat într-o generaţie de criminali!!!
Dar nici dincolo biografiile nu sunt curate. „A apărut, scrie Eugen Ionescu în 1978, un dicţionar de literatură franceză contemporană. Ce sărăcie! Nici unul din scriitorii epocii noastre, inclusiv eu, nu reprezint vreo valoare spirituală, cu excepţia negativiştilor, ca Emil Cioran”.
Interesat de valoarea spirituală, Eugen Ionescu va semnala mereu victoriile radicalismului cioranian: „Eu nu însemn nimic, el înseamnă ceva fiindcă a avut curajul să meargă mai departe”. Jurnalele intime sunt exerciţii de radicalism, momente de eliberare de sub constrângerile Paternităţii. Uneori, negaţiile pot să ia următoarea formulare: „Poate că s-a terminat cu rasa albă. Să se termine, oh, să se termine cu francezii ăştia necredincioşi dar creduli, cu secăturile de italieni, cu germanii feroci dar stupizi, cu englezii, când nebuni, când apatici, cu americanii, idiot de optimişti, cu ruşii, cruzi şi mistici…”.
După folclorul arhetipal al Familiei, cu Tatăl corupt şi mama vitregă în centrul ei, urmează folclorul viciilor naţionale. Şi viziunea sumbră a sfârşitului care ne aşteaptă pe toţi.
Recapitulând, am putea afirma că România fusese primul loc al unui exil exemplar. Aici copilul face primele experienţe ale izgonirii din Paradis. Tatăl este personajul care, prin tot ceea ce face, defineşte un spaţiu al pedepselor. El inaugurează o adevărată galerie a Răilor. În „Nu”, Arghezi, Barbu, Camil Petrescu, părinţi spirituali, (posibili) sunt „demascaţi” ca trişori, falsificatori, manechine. În scrisoarea către Vianu, familia este extinsă. Despre unii dintre autorii afurisiţi în jurnal, Eugen Ionescu va scrie rânduri hiperelogioase cu alte ocazii. Ca, de pildă, despre marele vinovat Mircea Eliade:
„Resimt dureros absenţa scumpului meu Mircea Eliade. Îmi va lipsi întotdeauna. Va lipsi, de asemenea, vieţii intelectuale a planetei noastre, vieţii ei spirituale. (…) Se vorbeşte mult acum de reîntoarcerea sacrului. Eliade este, probabil, profetul, autorul, precursorul acestei înnoiri. Secolul al XXI-lea, spunea Malraux, va fi religios sau nu va fi deloc: el va fi, mulţumită lui Eliade, învăţăturii sale.”
Iată o afirmaţie grozavă: secolul următor va purta pecetea gândirii lui Eliade! Învăţatul ar putea fi chiar locţiitorul Tatălui. Răul caricaturizat, parodiat, persiflat în publicistica anilor treizeci, în corespondenţa anilor patruzeci relevă o dimensiune sacră. Paradisul îşi reface splendoarea în altă parte:
„A., ce imbecil, ce lichea, ce ticălos. Despre oricine se poate spune că e un imbecil, o lichea şi un ticălos. Se poate afirma asta despre toată lumea şi despre nimeni. În străfundul oricărei perversităţi, în străfundul oricărei pofte, în inima oricărui ucigaş, în spatele a ceea ce ne apare ca fiind gelozie, mişelie, laşitate, uneori mai mult decât, la temelia oricărei virtuţi, oricărei fidelităţi stă căutarea unei aspiraţii absolute, stă dorul fără nume”.
Să observăm că atunci când vorbeşte despre experienţele-limită aflate sub semnul Răului, scriitorul va folosi (şi) persoana întâi plural. Nu înţelegem nimic din opera lui Eugen Ionescu dacă nu sesizăm această metamorfoză: „Ei sunt nişte păsări nătângi, nesimţitori, feroce. Un univers de păsări feroce. Asta sunt eu însumi în ochii celorlalţi, asta sunt eu însumi pentru ei. Uneori, monstruoasele abisuri infernale ies la vedere. Mulţi s-au străduit să exorcizeze şi să dea la iveală sursele urii, zadarnic. Cum am putea să ne curăţim de infernul ăsta? De mine însumi mă sperii şi orice figură nouă îmi produce panică: ce infern, ce soi de infern se ascunde în spaţele faţadei?”.
Opera lui Eugen Ionescu poate fi citită şi aşa: ca rezultat al unei metamorfoze. Sau ca o consecinţă a unei călătorii „prin altă lume”. El, Eugen Ionescu, nu vrea decât să vorbească limba timpului său. Noţiunea de avangardă ar trebui reformulată astfel: „Ceea ce se numeşte «avangarda» nu e decât o reîntoarcere la izvoare (s.n.)… Operele de artă cele mai tinere, cele mai noi se recunosc şi vorbesc tuturor epocilor. Da, regele Solomon e premergătorul meu. Şi Iov, acest contemporan al lui Beckett„.
Reîntoarcerea la izvoare nu se poate face decât trăind experienţa infernului. Cum să ajungi altfel acolo decât străbătând timpul rău al oamenilor?
Rinocerii, Setea şi foamea, Călătorie în lumea morţilor trebuie citite ca nişte texte ale unor experienţe. Sunt încercări de a evoca şi lumea din imediata apropiere, cea care există aici şi acum, dar şi meditaţii asupra căderii în trup. Rinocerii nu e doar o condamnare a mişcărilor extremiste, a hitlerismului, nazismului şi comunismului, ci şi a „materializării progresive a speciei”. Oamenii îşi trăiesc infernala metamorfoză nu doar ca fiinţe sociale, ci şi ca fiinţe individuale, incapabile de viaţă spirituală. Ei vor trăi, spune altă piesă a lui Ionescu, setea şi foamea ca nişte comandamente supreme. Întoarcerea la izvoare a lui Eugen Ionescu înseamnă şi o dramatică, insistentă căutare a izvoarelor. Şi cine să fie la izvoare decât omul, în alcătuirea sa de carne şi oase – în realitatea viscerală a sa?
Nu a fost numită decât cu o jumătate de gură o importantă vecinătate a lui Eugen Ionescu: Emil Cioran. Cioran, arată Ionescu de câte ori are prilejul, a găsit soluţiile, a lansat câteva formule fericite pentru înţelegerea lumii de azi. Demiurgul cel rău ar fi una dintre fericitele formulări care ne-ar ajuta să înţelegem ce se întâmplă cu noi. După ce a făcut lumea, Dumnezeu cel adevărat a ieşit din scenă, iar omul a fost creat de locţiitorul său, demiurgul cel rău. Conotaţiile lui „rău” sunt infinite. E uşor de înţeles de ce tatăl, prietenii, cunoscuţii sunt (ar putea fi) „păsări feroce”. Păstrează energiile unor surprinzătoare metamorfoze. Aşa s-ar explica de ce lumea a devenit insuportabilă: „Popoarele sunt în delir. Oamenii au depăşit chiar limitele josniciei… Va veni vremea asasinilor, profetiza încă Arhur Rimbaud. Asasinul, ucigaşul e idealul nemărturisit al fiecăruia dintre noi”.
Umanitatea nu mai poate să se suporte pe ea însăşi, ar fi concluzia.
Iată, trăim într-o lume ce nu mai poate fi gândită. Tot ceea ce nu poate fi gândit, trebuie tăcut, scrie Wittgenstein în „Tractatus logico-philosophicus”. Paradoxul wittgensteinian e o descoperire capitală pentru cei ce vor să înţeleagă arta secolului XX. Paradoxul ne atrage atenţia asupra unui spaţiu puţin frecventat până acum de literaţi, artişti, filosofi: tăcerea. Ea se afirmă nu dincolo de graniţele faptei, ci chiar în interiorul acestor graniţe: într-o lume care trebuie tăcută, exact aşa cum lumea de odinioară trebuia gândită. A tăcea înseamnă a stărui în acest teritoriu pentru explorarea căruia mijloacele tradiţionale sunt ineficiente. Pentru prima dată a tăcea trebuia să se sprijine pe operatori noi: pe necuvinte.
A tăcea devine tranzitiv într-un secol în care negativitatea îşi descoperă un adevărat imperiu. Ceea ce nu poate fi gândit desparte lumea noastră de lumea de ieri. Oreste şi Hamlet trăiau într-un univers care putea fi gândit. Ei exprimau o lume ce putea fi gândită.
Eugen Ionescu arată în teatrul său cum poate fi tăcută lumea.
