Dezbaterile cu privire la măsurile fiscal-bugetare adoptate recent de guvernul român arată că problematica impozitelor depășește cu mult cadrul discuțiilor între specialiști cu privire la elementele tehnice ale acestora (asieta). Impozitele sunt omniprezente în viața oamenilor, în calitatea lor de contribuabili, care le plătesc aproape în fiecare zi, sub o formă sau alta, dar și de cetățeni, care acceptă să le plătească. Ceea ce nu este lipsit de importanță, având în vedere că peste 40 % din avuția creată în România în fiecare an este prelevată la bugetul statului sub formă de impozite, taxe și contribuții sociale.
Impozitul este o sumă de bani pe care contribuabilul este obligat să o plătească statului, fără nici o contraprestație directă din partea acestuia din urmă. Prin plata impozitelor, cetățenii contribuie la finanțarea serviciilor publice și la realizarea unei concepții comune despre societate.
Impozitele au diverse denumiri: taxe, contribuții, prelevări, monopoluri fiscale etc. În trecut, în țările române, s-au numit dajdie, bir, cislă, fumărit etc.. Există două feluri de impozite: 1) impozite directe, ca de exemplu, impozitul pe venit; și 2) impozite indirecte, cum ar fi taxa pe valoarea adăugată.
Impozitele sunt plătite de aproape toată lumea: întreprinderi, salariați, cumpărători, proprietari de teren sau de clădiri, deținători de capital bănesc etc. Majoritatea impozitelor sunt directe și sunt plătite de cetățeni și întreprinderi.
Impozitele și taxele constituie principalele venituri ale statului. Aceste venituri „fiscale” sunt folosite pentru finanțarea cheltuielilor implicate de funcționarea statului, plata salariilor funcționarilor publici și îndemnizațiilor demnitarilor, a pensiilor, ajutoarelor sociale, burselor, alocațiilor, subvențiilor etc. În România, veniturile fiscale sunt folosite în proporție de aproximativ 80% pentru plata salariilor angajaților din sectorul public, pensiilor și ajutoarelor sociale. Totalitatea veniturilor și cheltuielilor publice sunt înscrise în bugetul de stat, care, în România, se întocmește de guvern (ministerul finanțelor) și este aprobat de parlament.
Din punct de vedere istoric, problema acordului cetățenilor față de plata impozitelor s-a pus pentru prima dată la revoluția franceză (1789). După unii istorici, aceasta a început printr-o revoltă fiscală, menită nu să desființeze impozitele, ci să le legitimeze prin acordul plătitorilor. Foștii supuși, deveniți cetățeni, au vrut să decidă ce impozite plătesc, nu doar să le suporte. Iar aceasta a fost marea deosebire între vechiul regim și noul regim democratic.
Prin prisma teoriei contractului social, impozitul este materializarea în formă bănească a unui angajament reciproc între stat și cetățean. Căci, existența impozitului și a statului sunt consubstanțiale. O legătură veche, deci, supusă în permanență tensiunii între doi poli adesea antagoniști, dreptate și eficiență, aflată la originea luptelor aprige din parlamente sau din stradă și reflectată în discursurile politicienilor și în conversațiile cotidiene ale oamenilor obișnuiți.
Principala problemă a oricărui impozit este cea a scopurilor urmărite prin instituirea acestuia. Într-un cuvânt, eficiența. Căci, impozitul nu este doar un simplu venit al statului și o „povară” pentru cetățeni și întreprinderi, ci și un mijloc prin care statul redistribuie masiv veniturile și atenuează inegalitățile sociale. Impozitul orientează, prin stimulente și penalități, comportamentele agenților economici în materie de sănătate, ecologie, amenajarea teritoriului etc. Impozitul poate fi, de asemenea, un mijloc de întărire a democrației, deoarece îi determină pe cetățeni să se intereseze de treburile publice.
A doua problemă a impozitului este cea a justiției sociale. Căci, orice impozit poate fi judecat prin prisma echității. Complexitatea acestei probleme este relevată de faptul că nu există o definiție unanim acceptată a noțiunii de „justiție socială”. Toate măsurile fiscale au „câștigători” și „perdanți”, iar interesele lor sunt antagoniste. Problema devine și mai complicată în condițiile globalizării, care amplifică mobilitatea transfrontalieră a capitalului și a oamenilor, impunând evitarea dublei impuneri și aplicarea unei fiscalități echitabile la scară internațională.
Problema justiției sociale are o lungă tradiție în filosofia occidentală, mai întâi în creștinism și ulterior în alte tipuri de teorii politice.
În concepția dominantă de la sfârșitul secolului XIX, ideea de justiție socială se referă la faptul că toată lumea trebuie să aibă aceleași drepturi și oportunități economice, politice și sociale. Pentru adepții justiției sociale, rolul cel mai important al statului este de a asigura bunăstarea și respectarea drepturilor cetățenilor săi, indiferent de clasa socială din care fac parte aceștia, sex, rasă, etnie sau alte bariere. Acest nou tip de stat a fost numit ,,stat social’’ (Social State) sau ,,stat providență’’ (Welfare State). Indiferent de denumire, principala sa caracteristică este că guvernul acționează asupra mecanismelor pieței pentru a-i proteja pe cetățeni de evenimentele neprevăzute și pentru a le asigura un nivel de trai minim.
A doua concepție este că sintagma „justiție socială” nu are nici o semnificație reală, chiar dacă se presupune că politicienii paternaliști au cele mai bune intenții posibile. Astfel, economistul și filozoful Friedrich Hayek (1899–1992), laureat al premiului Nobel pentru economie (1974), arată că această noțiune nu poate fi transpusă logic în criterii obiective de acțiune concretă, deoarece niciodată nu se poate prezice suficient de corect efectele acțiunilor oamenilor pentru a spune dacă acestea vor duce sau nu la atingerea stării societății care urmează să fie creată în viitor și care servește de referință și normă. După cum am arătat pe larg într-un alt articol (aici), Hayek susține că justiția socială este un „miraj”, redus apoi la un slogan, care este invocat cu ocazia diferitelor acte de redistribuire a veniturilor și averilor.
În acest context, există riscul ca dezbaterea publică să se concentreze exclusiv asupra elementelor tehnice ale impozitelor, uitând esențialul, și anume că acestea reflectă o anumită concepție despre societate. Impozitele concretizează opțiunile colective ale cetățenilor. Ca urmare, dincolo de crearea de venituri pentru stat, aceștia trebuie să reflecteze asupra impozitării capitalului, muncii, averilor, consumului etc. Este vorba, deci, despre importanța pe care cetățenii o acordă solidarității, justiției sociale, apărării, tranziției ecologice ș.a.m.d.
La fel ca în 1979, când, pentru prima dată în istorie, s-a recunoscut dreptul cetățenilor de a consimți să plătească impozite, este timpul, poate, ca cetățenii români, eliberați acum câteva decenii de comunism, să exercite acest drept.
