În România, care a traversat 50 de ani de comunism, cu brutalele sale instrumente de represiune, a vorbi, acum, la peste 30 de ani de la răsturnarea acelui regim despre poliție politică, e ceva de genul a pomeni de funie în casa spânzuratului. Adică asemenea afirmații, atunci când vin din partea unuia sau unora dintre demnitarii vieții politice și publice, acum, la atâția ani de când spunem că trăim într-un regim democratic, ar trebui să însemne ceva. Să ne provoace ceva fiori pe șira spinării. Da, veți spune, așa cum comentează unii cititori pe forumurile publicațiilor, că cei care fac asemenea afirmații nu vor decât să-și salveze pielea, să demotiveze și să inhibe instituțiile statului să-și facă datoria. Să îndepărteze suspiciunile autorităților de propriile lor pretinse interese sau afaceri obscure. În unele cazuri se poate să fie așa. Justiția, organele de cercetare penală, poliția și toate autoritățile statului nu trebuie să fie timorate, ci să aplice legea. Numai că și aici probabil că este bine să avem de-a face cu o atentă și dreaptă măsură. Nu e așa de simplu să fii judecător, procuror, polițist sau alt gen de investigator. Poți fi nemulțumit de salariu, ca tot românul, poți primi ordine de la șefii tăi, care să nu coincidă cu convingerile tale profesionale. Dar trebuie să reziști, să ai coloană. Ești funcționar public, nu poți fi îndepărtat așa de ușor, mai ales dacă ai de partea ta adevărul. Tu reprezinți adevăratul corp de profesioniști. Șefii vin și pleacă. Ei sunt numiți politic, de regulă. Tu, nu! Tu ești un profesionist demn și respectat. Poate sună ideal, fiecare dintre noi facem compromisuri, mai mici sau mai mari, dar profesioniștii din orice domeniu dau adevărata măsură a instituției pe care o reprezintă. Știu că există presiuni, că există șantaj, chiar, amenințări mai mult sau mai puțin voalate, mutări disciplinare, tăieri de grade, de salarii. Toate acestea și multe altele sunt racilele unei societăți încă nevindecate pe deplin. Dar corpul profesioniștilor trebuie să lupte împotriva acestor provocări. Instituțiile trebuie să rămână respectabile. Nu degeaba Casa Regală a atras atenția de atâtea ori față de pericolul disoluției instituțiilor statului. Ele sunt înseși baza statalității. Dar instituțiile sunt alcătuite din oameni, care trebuie să-și respecte statutul.
De aceea, poate că semnalele trase de personalitățile politice nu sunt numai menite, cum se mai spune, a distrage atenția de la propriile lor eventuale ilegalități. Ci a îndrepta atenția spre posibile abuzuri din partea acestor instituții, în fond, asupra oamenilor care le întruchipează. De câțiva ani de zile un lucru e cert: auzim tot mai mult, în limbajul comun, expresii de genul ”lasă că nu vorbim asta prin telefon”, ”nu e bine să discutăm așa, asta, ci mai bine între patru ochi” și așa mai departe. Dialoguri de acest tip nu au loc neapărat între oameni politici, infractori sau alte grupări de acest gen, ci în rândul oamenilor obișnuiți, care discută subiecte banale, nesusceptibile a fi neapărat ascultate de ”organe”. Până aici a ajuns teama națională de ascultatul telefonului! Mai ales că bântuie un mit cu iz de realitate cum că telefoanele mobile pot fi mai ușor ascultate decât cele clasice. E mai mult decât înainte de 1989, atunci când oamenii simpli nu aveau nicio teamă să vorbească la telefon, știind clar că nu au de ce să fie ascultați. Dimensiunea reală a interceptărilor telefonice nu e, desigur, nici pe departe atât de vastă cum am putea crede, noi, oamenii, obișnuiți. Dar psihoza națională există și aceasta a fost alimentată în primul rând de diversele servicii, a căror virtuală putere și omniprezență se amplifică astfel.
Prin urmare, există o oarecare stare de neliniște la acest nivel, pentru că mulți oameni gândesc – și aici nu mă refer neapărat la politicienii care semnalează astfel de situații – că informațiile despre ei pot fi folosite ulterior, la eventuale presiuni sau diverse șantaje și nu la acțiuni reale, motivate. Așa că dacă avem sau nu poliție politică în România sau doar o justiție fermă, e greu de spus. Ceea ce ar fi însă, poate, de făcut, este un ireproșabil control al societății civile asupra activității și bugetării acestor instituții și, nu în ultimul rând, a activității lor. Ca să dormim și noi mai liniștiți, că nu vom fi țintele unor abuzuri.
