O vizită în orășelul Kikinda în perioada Festivalului Dovleacului ne transpune pentru o zi în atmosfera poveștilor cu lucruri năzdrăvane, întâlnirea cu produse aproape uitate ale copilăriei, ne amintește de bunica și de plăcintele ei neegalate încă, de dovlecii fripți în cuptor sau de multele povești depănate lângă sobă. Asta am simțit și noi când am văzut dovleci de peste 800 de kilograme sau peste 3 metri lungime.
Ceea ce m-a marcat zilele trecute a fost reîntâlnirea cu aceste povești, faptul că a treia persoană întâlnită pe stradă vorbea romănește și că trăiam într-o poveste… reală. Când spun „poveste reală“, mă gândesc la consistența informațiilor aduse de claritatea numerelor: Kikinda, un orășel care împreună cu satele sale are aproximativ 60.000 de suflete, a reușit să adune în aceste zile peste 60.000 de vizitatori și gustători, dintre care peste 12.000 au fost români. Un argument în plus că am trăit într-o poveste este și mirosul inconfundabil al plăcintelor de dovleac care persistă și mă cheamă de pe acum pentru anul viitor. Dacă ai fost odată la Kikinda, rămâi cu o neîntreruptă chemare de a reveni mereu, retrăiești acea ademenire pe care am simțit-o când am văzut pentru prima dată dansul ielelor. Unde începe și unde se sfârșește povestea putem vedea doar dacă mergem la ea acasă, la Kikinda.
