România e o țară ciudată. Pe de o parte, guvernanții ne vorbesc despre reforme, corectitudine și solidaritate socială. Pe de altă parte, când vine vorba de pensiile speciale, brusc, discursul se umple de lacrimi, metafore nobile și grijă pentru „echilibru”. Ministrul Justiției, Radu Marinescu, ne-a explicat recent la Digi24 că magistrații „nu sunt dușmanii societății” și că „nu știe dacă banii pentru pensiile lor se iau de la gura copiilor”.
E reconfortant, desigur, să știi că domnul ministru nu știe. Poate pentru că trăiește într-o altă Românie, una fără copii flămânzi, fără oameni care lucrează 40 de ani pe salariul minim, fără medici care pleacă și profesori care cerșesc demnitate. În România lui, cea „rațională”, se discută despre „echilibru constituțional” și „antagonizări sociale”, nu despre faptul că un magistrat pensionar poate încasa peste 20.000 de lei pe lună, într-o țară unde pensia medie abia depășește 2.000.
Săracii magistrați, victime ale opiniei publice
Ironia e că ministrul Justiției vorbește despre „patetism” exact într-o țară în care patetismul a devenit politică publică. Ni se spune că magistrații trebuie respectați, că fără ei nu există stat de drept. De acord. Dar respectul nu se măsoară în zeci de mii de lei lunar, ci în încrederea oamenilor — iar aceea dispare atunci când justiția devine privilegiată, nu echitabilă.
Cât despre vicepremierul Oana Gheorghiu, care a avut curajul să spună că aceste pensii sunt „un fel de Caritas”, a fost imediat crucificată de CSM și de unii judecători pentru „incitare la ură de clasă”. Ură de clasă? Nu. E doar constatarea rece a unei realități: într-o țară care abia își permite spitale, școli și drumuri, există un segment care trăiește în afara oricărei logici economice, dar sub protecția solemnă a „independenței justiției”.
Statul de drept sau statul de privilegii?
Domnul Marinescu avertizează că, dacă nu mai avem încredere în magistrați, nu mai avem încredere nici în statul de drept. Fals. Încrederea nu se pierde pentru că oamenii critică pensiile speciale. Se pierde pentru că justiția a fost transformată într-o castă, iar reforma ei e tratată ca o amenințare personală.
Când un judecător se pensionează la 50 de ani, cu o pensie mai mare decât salariul președintelui țării, nu e o problemă de „stat de drept”. E o problemă de bun-simț și moralitate. Când ministrul Justiției consideră că e „riscant” să revii cu legea la Curtea Constituțională, dar nu e riscant să menții o inechitate crasă, înseamnă că România nu mai e condusă de oameni, ci de texte legale transformate în scuturi personale.
România care plătește factura
Să fim clari: nimeni nu cere ca magistrații să fie umiliți sau lipsiți de drepturi. Dar nu poți vorbi despre „reforme” și „europeanizare” când 10.000 de oameni mănâncă dintr-o farfurie, iar 100 primesc trei meniuri la alegere, plătite tot de ceilalți.
Când un ministru al Justiției spune că „nu știe dacă banii se iau de la gura copiilor”, problema nu e necunoașterea — e indiferența. Pentru că da, banii se iau de undeva. Din spitalele care nu se mai construiesc. Din școlile unde copiii merg flămânzi. Din infrastructura care se termină la marginea comunei.
România nu moare de lipsa de magistrați privilegiați, ci de prea multă protecție pentru privilegiați și prea puțină pentru restul.
Concluzie: privilegii în loc de justiție
Într-o lume normală, justiția e o instituție. În România, e un sanctuar. Un loc unde orice critică devine „atac la independență”, iar orice tentativă de reformă se transformă în „risc constituțional”.
Poate că, într-adevăr, nu se iau banii „de la gura copiilor”. Se iau, mai elegant, de la viitorul lor. De la șansa unei societăți care să creadă că legea e egală pentru toți. Până atunci, România va continua să-și plătească liniștea cu tăcere, iar magistrații — „neînțeleși și nedreptățiți” — vor continua să trăiască în luxul unei țări sărace.
Iar ministrul Justiției va continua să nu știe.
