Lucrări de sezon în viticultură (II)

Sistemul de întreţinere a solului prin înierbarea alternativă de duratăeste recomandat în podgoriile în care, în timpul perioadei de vegetaţie, precipitaţiile în sezonul de vară (aprilie-octombrie), însumează minim 350 mm. Sistemul limitează eroziunea de suprafaţă, sporeşte aportul de materie organică în sol, permite intrarea maşinilor în perioadele ploioase, reduce cheltuielile pentru carburanţi şi cele cu forţa de muncă necesare lucrărilor solului.

Înierbarea alternativă se face tot la al doilea interval, folosindu-se specii de ierburi de talie mică cum ar fi iarba de gazon (Lolium perene – 12 -14 kg/ka sămânţă). Însămânţarea se face după arătura de primăvară. Lăţimea unei benzi este de 1,4 m. Între banda semănată şi rândurile de viţă, distanţa rămasă este de cca 30-40 cm.

Iarba cosită în perioada de vegetaţie este lăsată pe sol, având rol de mulci. Periodic, din trei în trei ani, se face subsolajul intervalelor înierbate, iar primăvara se reface covorul vegetal prin reînsămânţare. Intervalele neînierbate se întreţin ca ogor negru. După o folosinţă de 8-9 ani, benzile înierbate se desfiinţează prin arătura de toamnă şi se face înierbarea intervalelor care au fost întreţinute ca ogor negru.

Păstrarea o perioadă atât de îndelungată este rareori eficientă deoarece, predominând gramineele prin tasarea naturală a solului, la care se suplimentează cu cea rezultată prin parcurgerea intervalelor cu maşini şi utilaje, structura solului se poate degrada. În consecinţă, este indicată o afânare a solului şi o reînsămânţare la un interval de cinci ani.

Precipitațiile ridicate asociate cu temperaturi de peste 25 ^oC, întâlnite frecvent pe parcursul lunilor mai și iunie, fac ca lăstarii să crească foarte rapid, putând ajunge la circa 10-15 cm pe zi, fiind expuși periculului de mană. Mana viţei-de-vie (Plasmopara viticola) este boala cea mai periculoasă care atacă toate organele verzi (lăstarii tineri, frunzele, inflorescenţele, strugurii în formare). Atacul se manifestă prin apariţia pe frunze a unor pete untdelemnii în dreptul cărora, pe dosul frunzei, se formează un puf albicios. Cea mai păgubitoare formă de manifestare a bolii este întâlnită pe ciorchinii tineri  până la intrarea în pârgă a boabelor.

Atacul de mană trebuie combătut deoarece, după ce infecţia s-a produs, ciuperca se combate foarte greu, numai cu ajutorul fungicidelor sistemice folosite concomitent cu fungicidele de contact. Atacul  este favorizat de timpul umed şi călduros. La tratarea acestei boli, în această perioadă trebuie folosite cu precădere substanțe de combatere sistemice (Mikal Flash, Aliette, Ridomil Gold, Profiler, Verita, Melody Compact, Universalis), care pătrund în plantă și asigură o protecție din interior timp de 10-12 zile. Folosirea unor produse de combatere a manei cu acțiune de contact care asigură o protecție din exterior, prin acoperire, nu este indicată, atât din cauza creșterilor zilnice ridicateale temperaturilor, cât și a posibilelor precipitații care ar diminua sau anula efectul tratamentului.

În cazul în care nu s-a reușit o prevenție a manei corespunzătoare, prin produse sistemice și mana deja există în plantație, atunci se intervine rapid cu un tratament șoc, folosind un produs de contact (Dithane, Zeamă bordeleză, Cupromix, Alcupral, Champ) asociat cu unul sistemic.

Paleta de produse pentru combaterea manei este foarte vastă, de aceea alegerea produsului trebuie să se facă cu grijă, ţinând cont de preţ, eficacitatea acestuia, de efectele secundare asupra altor boli şi de posibilitatea formării formelor rezistente. Se recomandă folosirea alternativă a mai multor produse.

Perioadele de temperaturi ridicate asociate cu lipsa precipitațiilor pe parcursul lunilor aprilie-iunie favorizează atacul de făinare. Făinarea este produsă de ciuperca Uncinula necator, care atacă toate organele verzi ale viţei-de-vie, pe care dezvoltă un miceliu pâslos de culoare alb-gri, acoperit de o pulbere cu aspect de “făinare” reprezentând conidiile ciupercii. Mai târziu, în această pâslă apar nişte puncte brunii (peritecii cu asce şi ascospori).

Cel mai periculos atac este pe ciorchini, după legarea boabelor. Boabele se acoperă cu o pâslă prăfoasă cu aspect de făină, pieliţa îşi pierde elasticitatea, nu mai creşte, boabele crapă şi sucul se scurge în afară. Astfel, pe ciorchinii cu boabe crăpate se instalează diverse mucegaiuri, iar în plantaţie se simte un miros caracteristic de peşte.

       Combaterea se realizează cu produse pe bază de sulf (sulf muiabil, Kumulus,Thiovit) sau alte produse specifice (Falcon 460EC, Folicur Solo, Flint Max 75 WG, Postalon 90SC, Karathane Gold, Salvator 25 EW etc.).

Tot în această perioadă întâlnim și perioade cu ploi și temperaturi mai scăzute, care fac posibil atacul de putregai cenușiu. Acesta este deosebit de periculos cu precădere dacă coincide cu fenofaza înfloritului. Putregaiul cenuşiu este produs de ciuperca Botryotinia fukeliana. Ciuperca este polifagă şi atacă toate organele verzi ale viței-de-vie. Atacul cel mai periculos este pe struguri, mai ales toamna, când strugurii intră în pârgă.

Atacul se recunoaşte prin prezenţa unui mucegai abundent de culoare brun-cenuşie, care poate cuprinde toate boabele de pe ciorchine. Pieliţa bobului se brunifică, se desprinde uşor de pe pulpă şi întreg bobul putrezit se acoperă de un praf cenuşiu reprezentat prin sporii ciupercii. Alternanţa timpului umed cu seceta poate duce la crăparea boabelor, fenomen determinat de intensificarea circulaţiei sevei.

 Dacă imediat după atac timpul devine secetos, boabele atacate se stafidesc, această formă de manifestare a bolii purtând denumirea de ″putregai nobil″ (putregaiul dorit). În acest caz, răspândirea infecţiei este limitată, ciuperca consumând o cantitate mai mare de apă din boabe, ceea ce favorizează acumularea de cantităţi mai mari de zaharuri.

Pentru efectuarea tratamentelor se pot utiliza mai multe produse, în funcţie de necesităţi şi momentul de aplicare. Foarte eficiente sunt produsele: Mythos, Teldor, Svitch etc. De obicei, împotriva putregaiului cenuşiu se aplică până la patru tratamente (la sfârșitul înfloritului, în faza „boabe de mazăre”, la intrarea în pârgă şi cu 1-3 săptamâni înainte de recoltat, în funcţie de condiţiile climatice).

Tot în această perioadă trebuie să fim atenți și la atacul de dăunători. Cei mai periculoşi dăunători ai viţei-de-vie sunt moliile strugurilor şi acarienii.

Moliile strugurilor

Eudemisul (Lobesia botrana) este una dintre cele două molii importante ale viţei-de-vie. Este considerat un dăunător deosebit de periculos pentru viţa-de-vie deoarece atacă aproape toate organele aeriene. Larvele consumă bobocii florali, inflorescenţele şi boabele în pârgă. Atacul de eudemis se recunoaşte cu uşurinţă, deoarece organele atacate sunt acoperite cu o pânză albă mătăsoasă. Pentru prevenire sau combatere se face un tratament chimic cu Calypso, la începutul înfloririi. Alte produse recomandate sunt: Decis, Karate Zeon, Faster, Fastac, Kaiso Sorbie, Mospilan etc.

Cochilisul viţei-de-vie este o insectă din ordinul Lepidoptera (familia Cochylidae). Este cunoscută, în multe regiuni, sub denumirea populară de „molia brună a viţei-de-vie”. Larvele acesteia atacă inflorescenţele pe care le înfăşoară în fire mătăsoase, iar mai târziu rod boabele, frunzele, lăstarii şi boabele tinere. Prevenirea şi combaterea se face la fel ca şi în cazul Eudemisului.

Acarieni

Acarianul roşu comun (Tetranychus urticae ), Erinoza viţei (Eriophyes vitis). Acarienii  produc pagube însemnate în plantaţiile viticole. În urma mecanismului de atac, prin înţepat şi supt, frunzele devin marmorate, la început, apoi întreaga suprafaţă foliară devine alb-gălbuie. La un atac agresiv se produc defolieri timpurii, ceea ce afectează starea de vegetaţie şi implicit producția. În cazul unor atacuri masive, pierderile cauzate viţei-de-vie se ridică uneori la 30 – 40% din producţie.  Atacul acarienilor este favorizat de timpul călduros şi secetos. Tratamentele pot fi efectuate cu diverse produse acaricide: Envidor, Vertimec, Milbeknok, Nissorun, Safran etc.

În această perioadă sunt necesare o serie de lucrări și operații în verde, acestea cuprinzând un complex de măsuri fitotehnice care se execută în perioada de vegetaţie a viţei-de-vie. Ele completează tăierile de rodire în scopul reglării proceselor de creştere şi fructificare.

Pentru a nu exista o umiditate prea mare în interiorul plantațiilor în această perioadă, se recomandă eliminarea (plivitul) lăstarilor nefolositori și legarea acestora cât mai răsfirați pe sârmele spalierului.Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea de pe butuc a lăstarilor de prisos, a tuturor lăstarilor daţi din portaltoi, pentru a asigura condiţii cât mai favorabile de hrănire, iluminare şi aerisire pentru lăstarii rămaşi. Prin plivit se uşurează, de asemenea, executarea tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. Plivitul lăstarilor se execută după apariţia inflorescenţelor de obicei o singură dată, dar în unele cazuri sunt necesare două pliviri. Lăstarii de prisos se îndepărtează cu mâna de la punctul de inserţie, în urma examinării foarte atente a butucului.

Legatul lăstarilor este o lucrare necesară, deoarece aceştia au ţesuturile mecanice slab dezvoltate şi după ce depăşesc o anumită lungime nu se mai pot autosusţine şi se apleacă. Lăstarii se leagă de 2-4 ori pe vară. Primul legat se face când lăstarii au 40-60 cm şi depăşesc nivelul sârmei a doua a spalierului cu aproximativ 10 cm, iar în cazul viţelor conduse în forme joase, când lăstarii din butuc au depăşit prima sârmă a spalierului. La sistemul de susţinere pe spalier lăstarii se leagă răsfirat, unul câte unul, sau cel mult 2-3 lăstari la un loc.