După căderea comunismului, autoritățile „emanate” din revoluție au ezitat mult timp să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piață, cochetând cu „a treia cale”, „modelul suedez”, „economia social(ist)ă de piață” etc. Această strategie „graduală” a amplificat dezechilibrele economice moștenite din perioada comunistă, a împiedicat reformele necesare și a întârziat orientarea țării spre structurile euro-atlantice.
Reformele au devenit ceva mai susținute după ce Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a decis includerea României (și Bulgariei) pe lista țărilor candidate și începerea negocierilor de aderare (februarie 2000). În perioada următoare, evaluările periodice ale Comisiei Europene au relevat că România înregistrează progrese în pregătirea sa pentru aderare, însă abia în 2004 UE a recunoscut că această țară are o economie de piață funcțională.
La 1 ianuarie 2007, după 50 de ani de comunism și 16 ani de tranziție confuză, România a aderat la UE. Cu toate acestea, marele decalaj existent între gradul de dezvoltare economică al României și cel al „vechii” Europe nu a dispărut. Așteptările că intrarea în Europa va vindeca miraculos toate tarele înapoierii istorice și ale ingineriei sociale impuse cu forța în perioada comunistă sunt încă neîmplinite.
După aderare, reformele au încetat iarăși aproape complet. Ca urmare, în contextul izbucnirii crizei mondiale în anul 2008, majoritatea indicatorilor economici ai României s-a înrăutățit, iar situația financiară a statului român s-a deteriorat considerabil. Creșterea puternică a deficitului bugetar și a datoriei publice au fost consecințe nu atât ale reducerii activității economice, cât ale politicilor imprudente duse de autorități.
În primăvara anului 2009, România a obținut un ajutor vital din partea FMI și UE pentru a surmonta criza economică. Guvernul a evitat încetarea plăților, însă nu a profitat de răgazul acordat de marile puteri democratice, cu care, pentru prima oară în istoria sa, România este aliată, pentru a continua transformarea economiei și a reforma statul.
În prezent, România beneficiază de „Planul Național de Redresare și Reziliență” (PNRR), care este conceput astfel încât să asigure dezvoltarea acestei țări prin reforme majore și investiții-cheie. Îndeplinirea reformelor esențiale, lansarea proiectelor, depunerea cererilor de plată, încasarea tranșelor de bani etc. sunt însă toate foarte mult întârziate.
Progresul economic înregistrat de România în perioada post-comunistă este indiscutabil. În 2007, raportul PIB/cap de locuitor în termeni de paritate a puterii de cumpărare era 44% din media UE. În prezent, nivelul acestui indicator este 77% din media UE, peste cel al Greciei și ușor sub cel al Poloniei. Se estimează că creșterea economică va continua, însă lent, cu aproximativ 3-3,5 % în 2023 și 2024. Ea va fi sprijinită prin investiții finanțate din fonduri ale UE, inclusiv prin PNRR.
Economia României prezintă o serie de vulnerabilități, care par să se amplifice. Importurile sunt mai mari decât exporturile, iar deficitul de cont curent a ajuns în 2022 la 9,3 % din PIB. În perioada ianuarie-august 2023, deficitul contului curent a fost în continuare ridicat (13,7 miliarde euro), în timp ce investițiile străine directe au scăzut (5 mld. euro). Analiștii estimează că în viitor exporturile vor crește într-un ritm încă și mai lent, din cauza nivelului mai redus de activitate al principalilor parteneri comerciali ai României, menținându-se astfel decalajul față de importuri și alimentând deficitele comercial și de cont curent.
Rata inflației se menține la un nivel ridicat (12 % în 2022 și 5,7% în septembrie 2023). Principala contribuție la alimentarea inflației o au prețurile la energie și alimente, dată fiind ponderea ridicată a acestora în coșul de bunuri de consum. Ca urmare, apropierea de nivelul-țintă al BNR (2,5 % ± 1 punct procentual) este problematică.
În 2022, deficitul bugetar a scăzut la 6,2 % din PIB, însă în primele nouă luni ale anului 2023 a ajuns deja la 3,55% din PIB. Acest deficit a continuat să crească în septembrie a.c., depășind 56,4 miliarde de lei, deși veniturile au fost în creștere față de 2022. În lipsa unor măsuri corective energice, reducerea deficitului sub 3 % din PIB până în 2024, în conformitate cu cerințele procedurii de deficit excesiv aplicată României de către UE, va fi, probabil, imposibilă. România este singura țară din UE care face obiectul acestei proceduri, are a doua cea mai mare rată a dobânzii la împrumuturile publice externe din UE, iar datoria sa publică este încadrată de agențiile internaționale de rating în categoria „investment grade”.
O altă vulnerabilitate majoră a României este constituită de disparitățile regionale, care sunt în continuare ridicate, din cauza decalajelor de productivitate a muncii dintre provinciile istorice. Regiunile mai puțin dezvoltate nu dispun de condiții esențiale, ca de exemplu de infrastructură de transport sau de lucrători calificați și, în plus, sunt afectate mai puternic de depopulare.
Mersul României pe drumul de la comunism la capitalism nu poate fi considerat, deci, un succes deplin. În sfera economică, procesul de tranziție a dus la reconstrucția bazelor economiei de piață, însă politicile economice duse de autorități au fost adesea greșite, iar instituțiile create în procesul de tranziție au fost subminate de incompetență și corupție.
Experiența tranziției în România arată că între reformele politice și economice există o puternică legătură și că cele dintâi au un impact puternic asupra celor din urmă. Democrația deficitară, proasta guvernare, nerespectarea principiului domniei legii etc. au afectat negativ mersul României pe drumul revenirii la civilizația occidentală, provocând întârzieri semnificative, distorsiuni și stagnări repetate.
Analiza rezultatelor tranziției economice, instituționale și politice a României învederează rolul „ancorei” externe în procesul de reformă, mai precis apartenența la structurile euro-atlantice. O altă asemenea ancoră poate fi adoptarea monedei europene unice, care impune continuarea reformelor structurale de natură să ducă la finalizarea tranziției la economia de piață.
