Chiar dacă momentul a trecut, în fiecare an, la 3 martie, se aniversează Ziua Mondială a Scriitorilor. Evenimentul este organizat la nivel mondial de filialele PEN-Cluburilor afiliate la Organizația Internațională a Scriitorilor (International PEN), din care fac parte poeți, dramaturgi, eseiști, editori și nuveliști, chiar dacă acronimul PEN semnifică doar Poets – Essayists – Novelists. Inițiat în 1921 de un grup de scriitori englezi și francezi, International PEN a fost prima și a rămas singura organizație internațională a scriitorilor. Carta PEN, așa cum fusese ea formulată în 1921 de către părinții fondatori ai organizației, a fost alcătuită ca un act de reconciliere intelectuală între scriitorii de dincolo de toate frontierele, după experiența devastatoare a Primului Război Mondial, care a fost o traumă pentru conștiințele europene și nu numai, desigur. International PEN a fost creat pentru a promova prietenia și cooperarea intelectuală între scriitorii de pretutindeni, indiferent de opiniile lor, politice sau de altă natură, pentru a lupta în favoarea libertății de expresie și pentru a a-i apăra pe aceia care au de suferit în regimurile politice opresive. International PEN are aproape 130 de centre în întreaga lume, dintre care cel mai mare este PEN American Center. Cuprinzând treptat tot mai multe țări de pe toate continentele, organizația a devenit un veritabil parlament scriitoricesc, care se preocupă de drepturile profesionale, de libertatea cuvântului și, nu în ultimul rând, de libertatea autorilor.
Am făcut această introducere pentru a evidenția, într-un fel, preocuparea mondială pentru scriitorime – deși, ceva îmi spune că multe dintre aceste inițiative au un caracter vag formal. Așa cum, din păcate, pline de formalism sunt și multe dintre ”întâmplările” scriitoricești de la noi. Manifestări, de multe ori costisitoare, destinate mai curând socializării excesive și alimentării ego-ului exacerbat al unor autori sau organizatori de astfel de evenimente, întâlnirile de acest gen se soldează de multe ori cu concluzii sterile, cu o evidentă lipsă de idei și de proiecte în domeniu. Îndrăznesc să spun că scriitorul român nu și-a regăsit nici acum identitatea creatoare. Nu e nimic original în această afirmație, pentru că, de altfel, nici nu-mi aparține. Dar, e definitorie, cred, pentru starea actuală de lucruri din sânul scriitorimii. Cu câteva excepții, puține, trebuie să recunoaștem, scrisul românesc de după 1989 – și aici mă refer mai mult la proză, la lucrări de întindere epică – s-a dovedit a fi excesiv de amorf. Nu am avut de-a face cu nici o explozie creatoare, ideatică, cu nici un program serios care să relanseze scrisul românesc într-o direcție identitară clară. Sigur, creația este prin definiție o platformă, un pilon al libertății, dar un mănunchi de libertăți individuale ale oamenilor de litere s-au topit până la dispariție într-o perioadă fără promovare, fără aparat critic și cu puține suporturi publicistice care să susțină informația despre eventualele izbânzi literare. Repet, cu mici excepții, scriitorul român nu s-a regăsit pe sine însuși într-un stil literar actual, compatibil, până la urmă, cu direcțiile literare mondiale. Nu vorbim aici de nici o revoluție culturală, așa cum o imbecilitate a regimului trecut încerca să o aplice, nu vorbim de teme impuse oamenilor de litere, doar pentru că așa e de bon ton. Vorbim însă de o necesară lipsă de bâjbâială în scrisul românesc, ancorat, sau mai degrabă răstignit, între două tendințe: cea tributară perioadei ante 1989 și cea de după, atunci când excesele literare, ca și cele filmografice, s-au ținut lanț. Scriitorul român trebuie, cred, să aleagă: ori rămâne veșnic în zona melancoliei prăfuite după un regim apus, ori își adaptează creația la noile premise. Sunt, desigur, multe de spus, pe acest subiect. Scriitorii au nevoie de sprijin, de condiții adecvate creației și de mult mai mult respect. Noile media sunt și ele o încercare dificilă pentru unii autori care nu se pot obișnui cu suporturile digitale actuale și cu democratizarea fabuloasă a informației. Ebook-urile, audiobook-urile sunt tendințe serioase de a deplasa cartea într-o zonă mai accesibilă pentru unii dar nu trebuie să ne speriem de asta, ci să considerăm aspectele multimedia drept o îmbogățire și o punere în valoare a conținutului.
Oricum ar fi, scriitorul rămâne conștiința vie a epocii, indiferent care este aceasta.