În timp ce parada militară de 1 Decembrie a atras, ca în fiecare an, mii de oameni pe bulevardul Kiseleff, iar televiziunile au transmis fără întrerupere coloanele de blindate, avioanele F-16 și discursurile solemne ale politicienilor, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a ales să vorbească despre ceea ce nu se vede. Despre ceea ce lipsește. Despre ceea ce, în opinia sa, poate pune în pericol chiar ideea de națiune.
Într-o intervenție dură, lipsită de menajamente și încărcată de îngrijorare, gazetarul a demontat festivismul de carton al autorităților și a reamintit un adevăr incomod: Ziua Națională nu este doar despre tancuri și salve de onoare. Este despre oameni. Iar oamenii lipsesc.
1 Decembrie sau 23 August? O istorie rescrisă incomplet
CTP a reamintit că, înainte de 1989, sărbătoarea națională era 23 August. O dată încărcată politic, dar, dincolo de manipularea comunistă, cu o semnificație istorică majoră: lovitura de stat care l-a înlăturat pe mareșalul Ion Antonescu și care a scurtat războiul pentru România.
„După Revoluție, 23 August a fost aruncată la gunoi. A fost desființată, ignorată, tratată ca o rușine. O greșeală. O altă istorie incomodă ștearsă fiindcă deranja cadrele oficiale. Semnificația ei reală putea fi recuperată, odată cu repunerea în drepturi a celor care au contat cu adevărat: Regele Mihai, partidele istorice, armata”, spune gazetarul.
Din punctul său de vedere, România a ratat șansa de a avea două repere complementare: o zi dedicată armatei (23 august) și una dedicată Unirii (1 decembrie).
Confuzia simbolică actuală – în care parada militară devine centrul Zilei Unirii – creează o distanță între populație și esența sărbătorii: solidaritatea națională.
Un ceremonial golit de sens: „Cine ne mai reprezintă?”
„Când mergi la paradă, vezi tehnică militară. Nu vezi România”, spune CTP.
Critica nu se oprește la tradiția paradei în sine, ci la monopolul militar al unui eveniment care ar trebui să aducă laolaltă întreaga societate, nu doar instituțiile de forță.
După 1989, România nu a reușit să regândească un mod de celebrare care să includă simbolic toate regiunile, profesiile, generațiile și comunitățile istorice. Nu există delegații ale breslelor, nu există reprezentanți ai satelor și orașelor, nu există diaspora, nu există elevi și studenți în mod oficial, nu există artizani, ingineri, fermieri, mineri, medici, profesori. Există doar politicieni, generali și tehnică militară.
„De 23 August, în perioada comunistă, în mod festivist, era reprezentată întreaga țară. Azi, țara stă acasă. Politicienii stau în tribună. Iar românii sunt spectatori la propria lor zi”, punctează jurnalistul.
„Principalul pericol nu vine din afară” – avertismentul ignorat
Cea mai puternică declarație a lui Cristian Tudor Popescu privește adevăratul pericol la adresa României:
„Forțele armate apără statul în fața unui atac extern. Dar principalul pericol nu vine din afară. Războiul interior, toți împotriva tuturor, poate frânge țara.”
Afirmația se referă la starea de fragmentare internă, la înverșunarea discursului public, la neîncrederea în instituții, la scăderea coeziunii sociale și la faptul că românii nu mai împărtășesc un proiect comun.
De Ziua Națională, se vede doar un consens artificial: „România Mare” construită din pix, nu din oameni.
În culise însă, societatea este divizată: între cei care pleacă și cei care rămân, între rural și urban, între generații, între români și minorități, între cei care au și cei care nu mai au nimic.
Iar absența acestor tensiuni din discursul oficial creează o realitate falsă, în care problemele dispar doar pentru că nimeni nu le numește.
Alba Iulia – simbol uitat. Unde sunt românii?
CTP propune o întoarcere la esență: Alba Iulia ar trebui să devină centrul viu al sărbătorii, nu doar un decor pentru câteva speech-uri locale.
„Ideal ar fi ca români din toate zonele țării și din diaspora să se adune pe Câmpul lui Horea, cu delegați ai breslelor și ai sindicatelor, ca în 1918.”
Nu politicieni în tribune protejate de jandarmi, ci oameni obișnuiți.
Nu parade, ci reprezentare.
Modelul Marii Adunări Naționale – nu în sensul comunist, ci în cel istoric – ar putea da 1 Decembrie o semnificație reală. Azi, însă, România lipsește de la propria Unire.
Marii absenți: sportivii, artiștii, oamenii de știință, magistrații
O altă observație dureroasă: România își ascunde valorile.
La ceremoniile oficiale nu sunt invitați – sau sunt aduși doar ca decor marginal – sportivi medaliați, olimpici internaționali, inventatori, judecători respectați, cercetători premiați global, artiști cu renume.
Ei sunt adevărații ambasadori ai României, dar niciun președinte, niciun guvern nu i-a așezat vreodată în centrul Zilei Naționale.
În schimb, tribunele se umplu, an de an, cu aceleași figuri politice compromise, aceiași lideri de partid care defilează în costume scumpe, feriți de mulțime, feriți de întrebări, feriți de realitate.
Un 1 Decembrie care nu mai unește
Dacă 1 Decembrie este despre Unire, întrebarea firească este: ce mai unește azi România?
Răspunsul e tulburător în analiza lui CTP: aproape nimic.
Festivitățile oficiale ignoră aceste rupturi, iar un stat care ignoră fisurile din interior riscă să se prăbușească din interior, exact cum avertizează jurnalistul.
România – o țară în derivă simbolică
Analiza lui CTP nu este doar o critică a modului în care se organizează 1 Decembrie. Este un diagnostic îngrijorător: România pare să-și fi pierdut reperele.
Nu știe ce sărbătorește.
Nu știe pe cine să sărbătorească.
Nu știe cine este.
Nu știe ce vrea să devină.
În absența unei identități clare, în absența unei direcții comune, orice tentativă de festivism devine ridicolă. Mai mult, devine periculoasă, pentru că oferă o imagine falsă a unei unități inexistente.
Concluzie: Semnalul de alarmă al unui 1 Decembrie golit de oameni
Discursul lui Cristian Tudor Popescu ar trebui să fie un punct de pornire, nu o notă de subsol într-o zi altfel dominată de imagini spectaculoase.
Întrebarea pe care România trebuie să și-o pună este simplă și dureroasă:
Mai este România o națiune? Sau doar un teritoriu pe care trăiesc grupuri care se evită, se învrăjbesc și nu mai împart nimic?
În timp ce politicienii privesc parada de la tribuna oficială, milioane de români privesc spre viitor cu teamă, neîncredere și oboseală.
Iar această prăpastie invizibilă, acest război interior despre care vorbește CTP, este mai periculos decât orice amenințare externă.



















