Guvernul a prezentat recent un amplu pachet de măsuri fiscale și investiționale pentru relansarea economică a României. Aceste măsuri, precum și absența, cel puțin deocamdată, a unui program de privatizare a celor peste 1.000 de întreprinderi de stat sugerează că el are încă o concepție economică etatistă, după care statul trebuie să dețină rolul central în dirijarea și controlul activității economice, în detrimentul libertății depline a pieței.
Principalul argument contra intervenției statului în economie este eficiența sistemului pieței libere. Conform teoriei „mâinii invizibile” a lui Adam Smith, confirmată de istoria economică a celor două secole și jumătate de la publicarea lucrării sale fundamentale, „Avuția națiunilor” (The Wealth of Nations), piețele se autoreglează, dacă sunt lăsate să funcționeze liber, ceea ce constituie modalitatea cea mai eficientă alocare a resurselor. Intervenția guvernamentală distorsionează mecanismele pieței și poate duce la ineficiență economică. De exemplu, controlul prețurilor poate duce la surplusuri sau penurii, în timp ce subvențiile pot distorsiona prețurile pieței și pot duce la supraproducție.
Un alt argument împotriva intervenției guvernamentale este principiul libertății individuale. Aceasta presupune că indivizii trebuie să fie liberi să ia propriile decizii economice, fără interferențe din partea guvernului. Intervenția statului, cum ar fi reglementările sau impozitele, constituie o încălcare a acestei libertăți. De exemplu, reglementările pot limita opțiunile posibile ale consumatorilor sau strategiile aflate la dispoziția întreprinderilor, în timp ce impozitele și taxele pot diminua recompensele pentru muncă asiduă și spirit antreprenorial.
Intervenția guvernamentală poate duce, de asemenea, la consecințe neintenționate. De exemplu, stabilirea de către stat a unui salariu minim poate crește, într-adevăr, veniturile lucrătorilor cu salarii mici, dar în cazul în care este fixat la un nivel prea ridicat, ar putea duce la pierderi de locuri de muncă. În mod similar, o taxă pe băuturile zaharoase ar putea avea ca scop îmbunătățirea sănătății publice, dar ar putea duce, pe de altă parte, la creșterea consumului de alte alimente nesănătoase.
În fine, intervenția statului în economie poate duce la corupție și la comportamente de tip „vânătoare de rente” (rent-seeking). Acestea sunt acțiuni ale indivizilor, întreprinderilor sau grupurilor de interese pentru influențarea deciziilor guvernamentale în favoarea lor, în loc să concureze loial pe piață. De exemplu, o întreprindere poate face lobby pentru a obține o subvenție sau un tarif preferențial, în loc să își îmbunătățească produsele sau să își reducă costurile.
În concluzie, deși intervenția statului în economie poate avea unele foloase, cum ar fi corectarea eșecurilor pieței sau reducerea inegalității, există serioase argumente împotriva acesteia. Argumentele se bazează, în principal, pe ideea că piața liberă este mecanismul cel mai eficient pentru alocarea resurselor, iar amestecul guvernului în viața economică tinde să provoace distorsiuni și ineficiență.
Performanțele economice ale economiilor de piață și de stat pot fi mai bine evaluate și comparate analizând situația Germaniei de Vest (RFG) și de Est (RDG). La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, aceste țări aveau structuri industriale asemănătoare și niveluri ale productivității sensibil egale. După aproape o jumătate de secol de capitalism – în vest și de socialism – în est, productivitatea din RDG era la un nivel situat între 25% și 50% din cea a RFG. Mai mult, creșterea economică a vizat, în primul rând, producția de mijloace de producție și de mărfuri de slabă calitate. Ca peste tot în comunism, în RDG, obiectivul a fost cantitatea și nu calitatea.
Ideologia oficială a regimurilor comuniste a susţinut că o dovadă a superiorităţii economiei socialiste este absența șomajului și a inflației. Într-adevăr, în economiile planificate, șomajul este, de regulă, scăzut, deoarece mâna de lucru nu este suficientă, din cauza planurilor ambițioase şi a risipei resurselor de forță de muncă. În ceea ce privește prețurile, acestea sunt fixate de stat la nivele mult inferioare celor corespunzătoare raportului dintre cerere și ofertă (relevate, de exemplu, de piața neagră) și sunt menținute relativ neschimbate o lungă perioadă de timp. Acest mod de fixare administrativă a prețurilor face ca inflația să nu fie vizibilă, însă ea nu este eliminată, ci doar ascunsă (înăbușită). Iar dovada în acest sens este faptul că, la sfârșitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, îndată ce prețurile au început să fie liberalizate, inflația a erupt în întreaga sa amploare în toate aceste economii.
Experimentul comunist a demonstrat că o economie planificată centralizat poate funcționa și mobiliza resursele necesare unei creșteri economice rapide. Aceasta s-a făcut însă în condițiile unor mari sacrificii umane, ale pierderii de vieți omenești şi ale represiunii politice. Mai mult, într-o lume modernă a granițelor deschise și a produselor de calitate superioară, controlul strict al economiei de comandă nu a dat aceleași rezultate ca sistemul de cointeresare și inovare bine pus la punct al economiei de piaţă.
Indiferent însă de eventualele merite economice ale planificării, sistemul politic represiv a atras revolta popoarelor din URSS şi Europa Centrală şi de Est, care l-au respins începând din 1989.
În acest cadru, noul pachet de relansare economică al României din februarie 2026 pare o încercare de aplicare a principiilor economiei de piață și ale economiei de stat într-o combinație paradoxală: un nivel record al investițiilor publice (pentru a susține creșterea economică) și o necesitate urgentă de consolidare fiscală (pentru a reduce deficitul excesiv). Deși guvernul încearcă să stimuleze economia, presiunea datoriei publice îl forțează să treacă de la un etatism pur la unul mai moderat.
În actualele condiții concrete din România, aplicarea acestei concepții se lovește de limitele constituite de rigiditatea cheltuielilor publice și de efectul contracționist. Astfel, o mare parte din bugetul de stat este blocată în salarii publice și asistență socială (peste 70% din veniturile fiscale în 2024), limitând spațiul pentru noi stimulente economice. Pe de altă parte, pentru a atinge țintele de deficit cerute de Comisia Europeană, guvernul este forțat să crească unele impozite și taxe (ex: impozitul pe construcții, eliminarea sau restrângerea semnificativă a mai multor facilități fiscale), ceea ce poate frâna cererea agregată – un efect opus obiectivului declarat de stimulare a economiei.
În concluzie, guvernul își propune să practice un fel de etatism forțat: statul urmează să pompeze importante resurse în infrastructură pentru a menține economia pe linia de plutire și totodată să reducă risipa din aparatul administrativ pentru a nu pierde finanțarea europeană.
Noul pachet de relansare economică al României din februarie 2026 trebuie privit, deci, cu un optimism prudent privind investițiile și cu o preocupare majoră legată de sustenabilitatea fiscală.
