Cu trei ore înainte de finalul cursei de la Le Mans din ’91, mașina cu numărul 55, o Mazda colorată strident, preia conducerea plutonului. Liderul de până atunci, un Sauber Mercedes C11, a fost nevoit să intre (din nou) la standuri pentru a remedia fierberea motorului. O amară glumă a sorții pentru echipa Sauber, care la miezul nopții domina cursa cu cele trei mașini calificate. Două dintre ele au cedat, iar singura rămasă nu a reușit să ajungă din urmă Mazda 787B #55.
La finalul celor 24 de ore, britanicul Johnny Herbert trece linia de finiș. Echipa Mazdaspeed punctează nu doar un parcurs fantastic al cursei, însă aduce trofeul pentru prima dată în Japonia. A fost noroc? Da, în mod clar a fost și noroc. Între 787B-ul câștigător și linia de finiș nu au stat doar C11-urile celor de la Sauber, ci și două Peugeot-uri 905, care au dominat prima parte a cursei. Și acestea au capitulat. Însă faptul că la inspecția tehnică de după cursă mașina #55 era în stare, tehnic, să mai alerge încă 24 de ore, asta nu mai ține de noroc, acesta este rezultatul unei evoluții inginerești de invidiat.
Fortuna a favorizat echipa Mazdaspeed într-un moment crucial: după ediția din 1991, Mazda 787B cu motor rotativ a fost interzisă în Campionatul Mondial de Anduranță WSC (World Sportscar Championship, devenit ulterior World Endurance Championship).
Legenda spune că 787B a fost interzisă pentru că era prea rapidă. Neadevărat. În ediția din ’91 a Le Mans 24h, calificările au fost dominate de Jean-Louis Schlesser, în Mercedes-Benz C11. Cel mai rapid tur din cursă (3:35.564) a fost obținut de Michael Schumacher, tot într-un C11. Cea mai rapidă mașină din cursă? Ai ghicit: tot un C11 (342 km/h)!
Așa că Mazda a pus accent sporit pe eficiență, până la urmă, asta era miza competiției, nu? Așa că în sezonul 1991 a adus pe circuit 787B, o evoluție a lui 787. Noua mașină avea jante de 18 inch care ascundeau frâne ceramice, modificări de design care să faciliteze răcirea și să asigure mai multă forță de apăsare. Și cam atât. Altfel, păstra caracteristicile lui 787: monococă din fibră de carbon, motor cu patru rotoare, și câte trei bujii pe rotor, care suna fenomenal. Și, după cum deja ai aflat, era incredibil de fiabil. Herbert, pilotul care a dus mașina la finiș, a spus ulterior că „interiorul lui 787B era frumos organizat și confortabil, iar motorul rotativ era absolut fantastic” și că, în timpul curselor, 787B era „lină și imbatabilă din punct de vedere al fiabilității”.
