Mai întâi, vă rog să observați că nu folosesc cuvântul „presă”, ci „jurnalism”. De ce fac această distincție? Dintr-un reflex igienic mai degrabă decât unul lingvistic. Pentru mine, presă înseamnă strict fenomenul tehnic al distribuirii în spațiul public a unor informații, în timp ce jurnalismul presupune, obligatoriu, o conștiință a unei responsabilități civice aflate în slujba unor valori. Sau, încă mai nuanțat, o constantă și echidistantă situare față de marile teme ale societății. Ceea, ce, concret, înseamnă un jurnalism critic, tăios, de investigații, indiferent la funcțiile sau pozițiile asupra cărora apasă diverse bănuieli. Și, mai ales, cu investigații din tot spectrul politic.
Ce naivitate, ați exclamat, nu-i așa?
Da, evident că este o mare naivitate din partea mea să cred că ar putea funcționa un asemenea tip de jurnalism în România câtă vreme jurnalismul nu mai este aproape de un asemenea deziderat nici în marile democrații. În SUA, de pildă, presa de stânga, democrată, a devenit propagandista acerbă a corectitudinii politice și, ca urmare, a trecut dezinvolt de la ignorarea marilor teme ale societății la o cenzură pe față, în timp ce presa de dreapta, republicană, susține lipsit de nuanțe discursul agresiv conservator al lui Trump și refuză democraților orice merit. Dar, așa cum bine știți, jurnalismul românesc nu are nicio legătură cu jurnalismul țărilor democratice. În primul rând, el a fost pus pe butuci cu mulți ani în urmă. Și, când spun asta, mă refer mai ales la jurnalismul local, regional. Cum? Printr-o legislație confuză, prin controlarea proprietarilor de presă sau prin cumpărarea unor canale mediatice, prin contracte publicitare, prin cumpărarea tăcerii unor jurnaliști, prin angajarea discretă a altora. De multă vreme presa locală scrisă nu mai este o afacere în care cineva ar investi bani pentru câștig. Potentații locali își cumpără câte un ziar, câte un postuț de televiziune pentru a-și ține la distanță adversarii sau pentru a arunca în spațiul public diverse dezinformări. Și, ca să fiu nuanțat, aș spune că, la Timișoara, excepțiile nu lipsesc. Mai ales atunci când vine vorba despre posturile de radio private, de câteva publicații online și chiar scrise. Și din nou nuanțez, nici în aceste publicații nu apar investigații de anvergură și că, în situații de criză, partizanatul este mult prea vizibil.
Dar nu aș vrea să arunc toată vina asupra clasei politice care are tot interesul ca presa să fie un pudel de pază al democrației. Nu cred că doar aici, acolo e toată problema. Opinia publică nu mai vrea nici politică, nici analize, nici gâlceavă, nimic negativ. Vrea amuzament, bârfe, fapt divers, nimicuri ce nu o încarcă. Și, poate nu în ultimul rând, mai este ceva nou, fascinant, adictiv: apariția mediei sociale (social media) a adus, odată cu revoluția tehnologică, și o revoluție psihologică. Fiecare utilizator de social media — pe Facebook, Instagram, Whatsapp, Tik-Tok — devine Jurnalistul Absolut. Și, ca atare, își expune opiniile, contrazice, jignește, amenință, diseminează alte opinii, imagini. Și, mai ales, se îndoiește de tot ce înseamnă presa instituțională, cea cu sediu, cu jurnaliști care semnează cu numele din buletin, cu cont la bancă etc. De ce se îndoiește? Fiindcă presupune că în spatele oricărui canal mediatic se află manipulare, minciună, dezinformare. Exact așa cum crede că se întâmplă în guvernarea lumii.
În fine, cred că ați înțeles de ce am ales acest subiect pentru primul număr din TIM7. Fiindcă mi-ar părea rău să nu particip la un proiect jurnalistic.
