„Nu ne pare bine…” (I)

Nu ne pare bine că sîntem atraşi pe terenul teoriilor elementare ale vieţii statului, căci discuţiuni asupra unor asemenea materii dovedesc totdeauna nematuritatea politică a celor ce le pun pe tapet. Politiceşte nematur e oricine susţine adevărul absolut al unor teorii aplicabile la viaţa statului, căci acele teorii, departe de a fi absolut adevărate, nu sînt decît rezultatul, cristalizaţiunea, formula matematică oarecum a unei stări certe a societăţii, care stare iarăşi e condiţionată prin o mulţime de factori economici, climatici, etnologici ş.a.m.d. Precum haina se îndreptează după climă şi e în ţările calde un obiect de lux, supus unor schimbări fantastice, pe cînd la nord devine un apărător neschimbat contra frigului, adaptîndu-se agenţilor naturii, tot astfel legile şi instituţiile nu sînt decît espresia acelui instinct de conservaţiune al popoarelor, instinct în toate popoarele acelaşi şi totuşi manifestat în sute de forme deosebite, căci un popor, ca societate organizată prin natură contra agenţilor destructori ai naturii, are a se lupta ici cu arşiţa, dincolo cu apa mării, colo cu nefertilitatea pămîntului, colo iar cu invaziuni repetate, şi avînd toate acelaşi scop, adică conservarea existenţei proprii, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai deosebite mijloace. Greutatea cu care viaţa organică se desface din moartea statornică a naturii anorganice, mulţimea de condiţiuni pe care o are cea dintîi şi lupta pentru cîştigarea lor, confirmă teoria neuitatului fiziolog Bichat despre caracterul negativ al vieţii fiind o luptă contra morţii ca ceva pozitiv şi statornic. Tot ce vedem viu pe pămînt, începînd de la cele dentîi formaţiuni organice cu condiţiuni puţine, pînă la organismul cel mai înalt, cu o mulţime de condiţiuni de existenţă, omul ne reprezintă miile de forme ale acestei negaţiuni. Ceea ce o fiinţă nu vrea e lesne de ştiut, ceea ce vrea pozitiv e foarte greu de hotărît. Tot astfel e, se înţelege, şi cu popoarele, căci natura e una şi aceeaşi pretutindenea şi de-a pururea, cu toate formele ei atît de deosibite. De aceea însă e clar că nici un popor nu e destul de sălbatic sau destul de civilizat pentru a nu mai şti ce nu vrea. Deosebirile mari se nasc abia acolo unde e vorba ca în faţa negaţiunii făcute să se stabilească o voinţă pozitivă bine formulată. Aci quot capita tot sensus…

E în orice caz ciudat ca un organ de publicitate care se numeşte liberal și democrat ca „România liberă” să denege dobrogenilor pînă şi această formă infimă a instinctului lor de viaţă, a voinţei lor libere. Trebuie oare să-i aducem exemple pentru a dovedi că suveranitatea unei populaţiuni e pe calea negaţiunii totdeauna sigură şi hotărîtă, şi nehotărîtă numai pe calea afirmaţiunii? Germania nu vrea slăbiciunea, nu vrea împărţirea în state mici, nu vrea influenţa franceză în politica ei dinlăuntru. Această voinţă negativă, existînd în popor de mai bine de o sută de ani, s-a manifestat într-un mod strălucit prin războiul de la 1870. Ştiu însă germanii, cu aceeaşi siguranţă ce vor? Nici un parlament nu e atît de împărţit în bucăţi şi nuanţe de bucăţi ale voinţei pozitive ca cel german. Exemple mai apropiate de cercul nostru găsim în proximă vecinătate. Românii din Austro-Ungaria nu vor să fie absorbiţi de elemente străine. Ştiu ei însă cu atîta siguranţă ce vor? Pe terenul voinţei pozitive întîlnim activişti, pasivişti, deakişti etc. Noi n-am voit a trece de rasă slavă. C-o uşurinţă foarte mare, negaţiunea s-au introdus în scriere prin alungarea chirilelor, în limbă prin alungarea elementelor lexicale slavone. Ştim însă ce voim? Din contra, cîţi oameni, atîtea ortografii — sau mai drept vorbind cacografii. Ni se pare deci că „România liberă” renegă cu desăvîrşire principiile ei liberale şi democratice cînd binevoieşte a-mpărţi neamul românesc în rase ce au privilegiul de a-și putea exprima voinţa şi rase sălbatece, cari n-au acest privilegiu.

Fiecine ştie mai bine unde-l doare, şi tătarul din Dobrogea ştie mai bine decît confraţii noştri dacă vrea sau nu vrea unirea cu România. Cît de puternică şi sigură e voinţa negativă se dovedeşte în mod foarte pipăit în Bosnia şi Erzegovina. Poporul musulman nu vrea unirea cu Austria şi îndată vedem cum cei mai vechi şi aristocratici begi, mînă în mînă cu Hagi Loio, conducătorul fanatic al maselor, ş.a.m.d. Exemplele se pot înmulţi în infinit pentru a dovedi că orice popor, sălbatec sau civilizat, e foarte sigur despre suveranitatea lui şi se crede în drept, cu deplin cuvînt, a o manifesta pe cale negativă. Toate cele zise dovedesc însă că, admiţînd chiar cum că populaţiunea e sălbatecă — ceea ce noi, protestînd, nu admitem — totuşi ea este consultabilă şi cu siguranţă consultabilă. Acum vom cerceta mai de aproape afirmarea sălbăticiunii populaţiei. Populaţia Dobrogei consistă din români, bulgari, ruşi, tătari nogai, turci (parte osmani, parte pomaci), cerchezi, germani din Basarabia şi ţinutul Odesei, greci, ţigani, armeni şi evrei (numai în oraşe). Aceste populaţiuni foarte amestecate trăiau sub regimul așa-numitului pateni de colonizaţiune al Înaltei Porţi, una din legile cele mai liberale și mai democratice nu numai a Împărăţiei otomane, ci a Europei în genere. Pămînturile se dau locuitorilor gratis. În cei dentîi şase ani ai posesiunii locuitorii erau liberi de orice dare fonciară, ba chiar de darea numită a răscumpărării serviciului militar. După douăzeci de ani, coloniştii devin proprietari definitivi ai pămînturilor ocupate. Trăind sub regimul unei absolute libertăţi a conştiinţei, puindu-li-se la dispoziţie pămînturi roditoare fără de nici o plată, neavînd a plăti decît o dată pe an darea pentru turme, dobrogenii, după a lor proprie mărturisire, au avut sub guvernul Porţii traiul cel mai fericit cu putinţă. Dacă aceasta n-ar fi fost astfel, n-ar fi emigrat moldoveni, ruşi, germani, tătari cu miile în acele ţinuturi. Iată dar sălbăticia afirmată de „R.L.”, redusă la o organizaţiune foarte liberală și la o stare de lucruri fericită.
2 septembrie 1878