Primăria Timișoara a anunțat cu mândrie achiziția unei clădiri istorice din zona Iosefin-Elisabetin, cu scopul de a o transforma într-o grădiniță și creșă. Însă în spatele cifrelor și al declarațiilor optimiste se ascunde o întrebare tot mai des rostită de timișoreni: ce se întâmplă cu istoria când devine „proiect educațional”?
Clădirea de pe strada Treboniu Laurian nr. 10, o construcție cu valoare arhitecturală și o amprentă clară a secolului trecut, a fost cumpărată de municipalitate cu 650.000 de euro. Oficial, investiția este „avantajoasă” – valoarea de piață depășind 1.050.000 de euro. Dar prețul real nu se măsoară doar în bani.
Deși primarul Dominic Fritz vorbește despre „o schimbare de abordare” și despre dorința de a oferi infrastructură educațională modernă, rămâne neclar cum va fi protejat caracterul autentic al clădirii.
„Vom continua să căutăm și alte oportunități”, spune edilul. O declarație care, pentru unii, sună mai degrabă ca un avertisment – încă o piesă din patrimoniul local ar putea fi „modernizată” până la pierderea identității.
De câte ori am mai auzit în Timișoara că o clădire veche „va fi reabilitată”, pentru ca apoi să devină de nerecunoscut?
Între promisiuni și realitate, fațadele istorice dispar una câte una, înlocuite de ferestre termopan și tencuieli reci.
Autoritățile promit că imobilul își va păstra caracterul istoric. Dar în orașul în care moștenirea arhitecturală se degradează zilnic, promisiunile nu mai au greutate. O grădiniță în plus e un lucru bun — dar cu ce preț plătit în tăcere?
Când istoria devine șantier, Timișoara riscă să rămână doar cu pancartele pe care scrie „patrimoniu”, dar fără sufletul care dădea viață acestor clădiri.
