Păstrați halatele albe pentru zile negre!

Televiziunile noastre de toate zilele (adică plătite din banii noștri, dar nu totdeauna lucrând pentru noi) dau o nouă alarmă: în curând România va rămâne fără medici! Vestea aceasta, și reală și gravă, era previzibilă, iar aleșii nației nu trebuie să consulte nici Oracolul din Delphi, nici să apeleze la urmașele mamei Omida ca să afle acest lucru, ci științific erau obligați să știe câți medici activi avem, câți rezidenți sunt gata să aibă drept de practică în perioada următoare, câți studenți există în Universitățile de medicină ș.a.m.d. Dacă toate acesta și probabil și altele s-ar fi întâmplat, posibil s-ar fi alarmat, s-ar fi pus pe gânduri și mai apoi pe treabă ca anunțata apocalipsă să fie doar un fake news și spitalele (cele gata să cadă și contaminate cu tot felul de microbi, unii chiar fatali celor internați în aceste spitale-muzeu, dar și cele câteva nou construite ori reabilitate) să nu rămână fără halatele albe care ne prelungesc viața și ne dau speranțe de viitor.

Nu sunt abilitat (alt termen nou și vag din vocabularul post decembrist) să dau nici măcar sugestii, dar sfaturi înțelepte specialiștilor din guvern și parlament, dar printr-un recurs la trecutul blamat de multe ori doar ca să ne „delimităm” (alt termen echivoc care nu angajează) de el, le pot aminti că nu în „illotempore” , ci cu câteva decenii în urmă, studenții admiși în unitățile de învățământ superior dupa examene de admitere serioase, nu după depuneri de dosare, erau obligați să semneze un contract cu instituția de învățământ respectivă și implicit cu Ministerul Învățământului prin care se obligau ca după absolvire să meargă la locul obținut prin repartiție ministerială și să-și desfășoare acolo activitatea pentru care fuseseră pregătiți pe banii statului, indiferent dacă fuseseră bursieri sau nu. După acea perioadă de stagiatură oricine se putea transfera, prin concurs, sau chiar fără, la un alt loc de muncă. Dacă acest contract nu se respecta, absolventul trebuia să obțină negație de la instituția unde fusese repartizat (și aici interveneau tradiționalele PILE), ori să plătească cheltuielile făcute pentru pregătirea sa.

Ca mulți alții care trecuseră pe la Revoluție, și tinerii care făceau o facultate ca să nu fie luați la oaste sau ca să aibă „ceva la bază” (pentru că așa cum zicea un prieten mai hâtru „nu-ți trebuie un șopru, ca să adăpostești o diplomă!”) au strigat împotriva repartițiilor și guvernele „mereu provizorii” aflate sub oblăduirea tătucului le-au împlinit „pohta ce-au pohtit” introducând concursurile în urma cărora absolvenții ocupau posturile și deveneau angajați. Dar, așa cum glumea serios regretatul Toma Caragiu, de cele mai multe ori concursul se ținea joi și postul era ocupat de marți.

Apoi, aderând la NATO și UE, ne-am bucurat numai de drepturile omului (lucru bun și firesc), nu și de obligațiile sale (lucru nefiresc care ne-a provocat și ne provoacă necazuri ce întrec acele drepturievident că nu la toți). Unul dintre aceste drepturi fundamentale este și acel de a circula și a trăi oriunde te simți bine (Ubi bene, ibi patriam) drept de care au profitat, pe lângă alte categorii de migranți și „turiști”, și tinerii noștri specialiști, mai ales din domeniul sănătății care găseau „afară” condiții de lucru incomparabil mai bune decât în spitalele românești (unele de pe vremea doctorului Davilla) : spitale moderne cu dotări de ultimă generație, laboratoare corespunzătoare, libertate de inițiativă și perspective de avansare și autodezvoltare și, nu în ultimul rând, salarii care să le răsplătească și munca și priceperea.

Ce mi se pare mie bizar este faptul că aceste țări dezvoltate, care îi atrag și pe specialștii noștri, duc lipsă de medici, de asistenți, de ingineri etc., deși infastructura este de top în toate domeniile. Să nu acorde suficientă atenție „pregătirii cadrelor”? Să aibă intuiția ori știința că țări, așa cum este și România, risipesc banii nației fabricând cu elan și frenezie „heirupistă” specialiști de care țara nu ar avea nevoie, dar care țin în viață inflația de instituții universitare? Ipoteza că nu acordă suficientă atenție învățământului universitar nu cred că poare fi luată în considerație. Și totuși reliatea ne arată că aceste țări dezvoltate, și nu dau nume, oferă și locuri de muncă atrăgătoare și salarii motivante celor pregătiți în țări sărace pe banii popoarelor și mai sărace.

Este adevărat că și specialiștii, ca oricare om de pe planetă, au dreptul să trăiască și să muncească under vor, dar atunci când o țară ca România investește pentru pregătirea unui medic timp de șase ani (cât durează viața de student) și apoi patru sau cinci ani pentru desăvârșirea acestei pregătiri prin rezidențiat, cred că nu este nici etic, nici deontologic să plece unde poate și vrea fără să plătescă, dacă nu cu pregătirea sa atunci măcar pecuniar acelora care au contribuit la formarea sa tocmai pentru că aveau nevoie de prestația lui.

P.S. Dar cum miniștrii și înalții funcționari de stat, inclusiv aleșii neamului,nu plătesc dacă nu și-au achitat obligațiile din „fișa postului”, de ce i-ar pune pe alții să o facă? Doar așa, ca să creeze un precedent?

P.P.S. Studenții de la cursurile cu plată și studenții străini de ce își plătesc cursurile pe care le fac alături și cu aceiași profesori ca cei de la fără plată, bursieri sau nu?

P.P.P.S. Oare diriguitorii acestei țări în care banii nației se risipesc pentru a da bine în statistici nu se fac vinovați că în loc să aibă gră de infrastructură creează un fel de „forme fără fond” de care vorbea Titu Maiorescu? Dacă le-ar oferi medicilor școliți la noi ca cei la care se duc, ei ar rămâne cu certitudine lângă părinți, neamuri și prieteni și aceștia, ca și toți conaționalii, n-ar fi în primejdie ca peste o vreme să meargă la vraci și la doftoroaie. Aveți gră de halatele albe ca să nu aduceți, celor care vă aleg, zile…negre!