Din 1990 încoace, am votat mereu cu liberalii până când s-a format USL-ul. Am rămas însă mereu un liberal în concepție, în ciuda tuturor accidentelor de traseu și am redevenit simpatizant PNL în 2020, fiindcă mi se părea că revenirea lui Ludovic Orban în fruntea partidului a cauterizat rana hâdă a struțo-cămilei numite Uniunea Social Liberală (USL) din care făceau parte PSD, PNL și PC (Partidul Conservator al lui Dan Voiculescu, devenit, între timp, Partidul Umanist Social Liberal). O alianță contra-naturii, constituită, să nu uităm, la inițiativa lui Dan Voiculescu în 2011, pentru a-l îndepărta pe Traian Băsescu de la președinție. Vă reamintesc, existența USL era proiectată cel puțin până în 2020, dar zeii care au în caietul de sarcini porcăriile politice au decis ca „monstruoasa coaliție” să aibă viață scurtă. Astfel că, în 2014, Crin Antonescu iese de pe scena politică, iar Victor Ponta, în 2015.
Cum spuneam, venirea lui Ludovic Orban în fruntea PNL-ului mi s-a părut un promițător semnal pentru revenirea la normalitate a partidului. Vă reamintesc, Orban a fost singurul lider liberal care s-a împotrivit alianței USL. A urmat apoi ce știe toată lumea și, în 2021, a fost formată Coaliția Națională pentru România, adică actuala coaliție de guvernare.
Dar primele semne, pentru mine, că lucrurile nu mergeau bine în desprinderea PNL de PSD s-au arătat încă din primele 30 de zile de guvernare PNL-USR-UDMR, atunci când, conform promisiunilor sforăitoare ale lui Rareș Bogdan, ar fi urmat ca PNL-ul să desființeze pensiile speciale. Așa cum știți, nici vorbă de așa ceva, iar despre alte reforme importante, cum ar fi reforma teritorial-administrativă, nu se mai aude nimic. După cum, tot în primele zile de nouă guvernare, semne neliniștitoare veneau și din atitudinea tot mai agresivă față de USR. De ce mi s-a părut că nu e ceva normal? Foarte simplu: fiindcă, dincolo de o agendă progresistă mai mult sau mai puțin accentuată, USR este un partid anti-corupție, iar programul economic este eminamente liberal. Și, ca să mă situez pe o poziție la fel de critică, aș spune despre USR că e cu totul dezamăgitor faptul că, din opoziție, nu a reușit să crească în preferințe românilor, ci să scadă. Dar asta e o altă poveste. Drept pentru care, odată cu plecarea USR de la guvernare, PNL și PSD au format coaliția care guvernează și astăzi. Iar anii care au urmat până azi au pus, din păcate, în lista lungă a dezamăgirilor față deliberali, și dosarul reprimării protestelor din 10 august 2018, unul dintre eșecurile majore ale justiției din România. Alături, evident, de dosarele Revoluției și Mineriadei. Ca să nu mai spun că și rezoluția de achitare a inculpaților din procesul asasinării disidentului Gheorghe Ursu este aruncată, de societatea civilă, tot în lista eșecurilor PNL. În ciuda faptului că, evident, ministrul liberal al Justiției nu ar putea avea nicio interferență cu actul judecătoresc și, cu atât mai puțin cu cel al Curții Supreme, în cazul de față. Vorbim însă de percepție, iar percepția, cum știm, e cu mult mai puternică decât faptele și logica democrației.
Dar cea mai mare dezamăgire a sfârșitului de an 2021 a fost președintele Iohannis. Cel care este bănuit – pe drept cuvânt, în opinia mea – că ar fi arhitectul acestui pact. Lumea nu uită că, în campania electorală din 2020, Iohannis se pronunțase categoric împotriva social-democraților și promitea că aceștia nu vor reveni la Palatul Victoria. Evident, Iohannis fusese ales președinte, în finala cu Ponta, tocmai fiindcă electoratul român nu dorea să se îndrepte spre o asemenea direcție pe care PSD-ul, tot mai naționalist și izolaționist, o indica. Mă tem că tăcerile asurzitoare ale lui Klaus Iohannis, perceput ca liderul autoritar al liberalilor, vor fi decontate tot de PNL.
Era și este evident că această coaliție, în ciuda tuturor sofismelor, nu va aduce nimic bun. Și nici nu va rezista după alegerile din această toamnă. Sau, dacă va rezista, se va face cu alte inacceptabile sacrificii ale PNL-ului. Nu vreau să fac speculații, dar perioada în care guvernul a fost condus de liberali a însemnat un sabotaj mediatic sistematic din partea PSD-ului, iar istoria foarte recentă a USL-ului a dovedit clar cât poate ține mariajul între o entitate și un partid. Da, o entitate, fiindcă PSD-ul nu este un partid, ci mult mai mult: este o încrengătură de interese, de înrudiri, de relații oculte, de complicități. În vreme ce PNL-ul s-a dovedit, mult prea adesea, și naiv, și prost inspirat sau, poate, mai bine zis, penetrat de lideri ce stau mult prea pofticioși la masa PSD-ului. La ce naivități concrete mă refer? Primul exemplu care îmi vine în minte sunt negocierile liberalilor timișoreni cu pesediștii la București pentru împărțirea posturilor din județ. Sau, ca să mă refer la reprezentarea Timișului la nivel de cel puțin secretar de stat, acolo situația pare încă mai gravă.
Odată cu venirea în fruntea guvernului a lui Marcel Ciolacu, PNL-ul a intrat într-un proces încă mai accentuat de erodare. Momentul critic a fost Ordonanța de Urgență din octombrie 2023 care, pur și simplu, a arătat clar că rolul PNL-ului în coaliția de guvernare este unul strict decorativ. În loc să reducă din numărul exagerat al personalului angajat în administrație, în loc să micșoreze personalul din agenții naționale, Guvernul Ciolacu a preferat să mărească TVA-ul, să mărească impozite, să elimine anumite facilități fiscale ce s-au dovedit bune pentru economie și să umble la dividende. Dar vocile critice din sânul PNL au fost timide și, mai ales, rare. Ceea ce arată limpede că nici măcar la nivelul cel mai elementar al comunicării publice, PNL-ul nu a fost capabil să producă mici gesturi de revoltă. Așa, măcar de formă.
