1. Interdependența dintre politica fiscală și politica monetară
Politica fiscală (bugetară) și politica monetară au caracter macroeconomic și conjunctural. Sunt elaborate și aplicate de autorități diferite, independente una față de alta, și anume guvernul și banca centrală. Aceasta nu înseamnă că cele două tipuri de politici economice nu se intercondiționează. Ambele acționează asupra economiei și influențează performanța generală a acesteia, iar interdependența dintre ele se manifestă prin efectele reciproce și constrângerile pe care și le impun una alteia. Ca urmare, coordonarea politicii fiscale și monetare este necesară pentru stabilitatea economiei, promovarea creșterii economice durabile și abordarea eficientă a diverselor provocări.
Caracterul macroeconomic al politicilor discutate aici provine din faptul că acționează asupra unor mărimi economice agregate: consum, investiții, PIB, șomaj etc. Sunt conjuncturale, deoarece acționează pe termen scurt, având, printre altele, o funcție de reglare (stabilizare) a economiei.
Instrumentele celor două tipuri de politici sunt diferite (fiscalitate, cheltuieli publice, rata dobânzii etc.), iar efectele lor se transmit prin canalele constituite de componentele cererii totale (agregate): consumul, investițiile, exporturile etc.
Politica fiscală este elaborată și aplicată de guvern și constă în ansamblul deciziilor prin care acesta urmărește să influențeze situația macroeconomică prin folosirea bugetului de stat. Aceste decizii privesc veniturile statului, formate în principal prin prelevări obligatorii (impozite, taxe și contribuții) și cheltuielile publice (cheltuieli de funcționare, sociale și investiții). Veniturile ordinare și împrumuturile publice permit finanțarea cheltuielilor statului. Soldul bugetar (excedent sau deficit) are două tipuri de efecte asupra economiei: stabilizatoare și discreționare.
Efectele stabilizatoare au caracter automat și constă în reacția spontană și reechilibrantă a bugetului statului față de creșterea sau contracția economiei. Astfel, în cazul în care creșterea economică este slabă sau negativă, cheltuielile publice se măresc de la sine (în principal ca urmare a îndemnizațiilor de șomaj), iar veniturile statului se reduc automat. Aceste modificări ale veniturilor și cheltuielilor statului exercită efecte reglatoare asupra consumului și investițiilor, deoarece determină restabilirea puterii de cumpărare a populației și întreprinderilor. În cazul în care creșterea economică se accelerează, efectul stabilizator are loc în sens invers. Cheltuielile publice scad (deoarece indemnizațiile de șomaj se reduc), iar veniturile statului cresc. Aceste ajustări automate au efecte reglatoare asupra consumului și investițiilor, căci reduc puterea de cumpărare a agenților economici.
Efectele discreționare provin din modificarea deliberată de către guvern a prelevărilor obligatorii sau a cheltuielilor publice (modificarea cotelor de impozitare a veniturile populației și a cifrei de afaceri a întreprinderilor, creșterea sau scăderea cheltuielilor administrative, a investițiilor publice etc.) în scopul ajustării cererii totale și, deci, a influențării activității economice, exporturilor, importurilor, șomajului ș.a.m.d.
Politica monetară este elaborată și aplicată de banca centrală și constă în controlul cantității de monedă în circulație și costului acesteia. Principalul obiectiv al politicii monetare este menținerea stabilității prețurilor (definită de Banca Națională a României printr-o rată anuală a inflației în jurul valorii de 2,5%). Fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului stabilității prețurilor, băncile centrale membre ale Sistemului European de Bănci Centrale (din care face parte și BNR) sprijină politica economică generală a statului. Instrumentul principal al politicii monetare este rata dobânzii directoare (dobânda la care băncile comerciale se refinanțează la banca centrală). Modificarea ratei dobânzii directoare (ratei de politică monetară) se repercutează asupra dobânzilor de pe piața monetară (interbancară) și asupra dobânzilor pe care băncile comerciale le aplică în operațiunile de creditare a populației și a întreprinderilor, respectiv în operațiunile de atragere de depozite. Alte canale de transmisie a politicii monetare sunt prețurile (cursurile) activelor financiare, cursul de schimb al monedei și anticipațiile agenților economici cu privire la inflație.
În zona euro, politica monetară este unică, iar politicile fiscale sunt naționale și supuse unor reguli bugetare europene. Politica monetară este independentă, în sensul că nici Banca Centrală Europeană și nici băncile centrale naționale nu pot solicita sau accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism. De asemenea, în țările membre UE, este interzisă finanțarea monetară (monetizarea datoriilor) a statelor membre prin credite pe descoperit de cont (overdraft) sau a alte tipuri de credite acordate guvernelor, instituțiilor publice, organelor comunitare etc.
Politica fiscală și politica monetară influențează deciziile agenților economici (de consum, investiții, contractare de împrumuturi) printr-o pluralitate de canale (fiscalitate, cheltuieli publice, rata dobânzii, prețurile bunurilor și serviciilor, volumul creditului, cursul de schimb, anticipațiile etc.). Ele se influențează reciproc: politica monetară influențează direct costul împrumuturilor publice și indirect cererea totală din economie, prețurile și tarifele, veniturile și cheltuielile statului. Politica fiscală influențează indirect nivelul prețurilor prin efectele pe care le are asupra cererii și ofertei agregate (impactul asupra capacităților de producție).
Ambele politici pot fi orientate în două direcții – expansionistă sau restrictivă –, iar combinarea lor poate fi convergentă sau divergentă. Ele sunt convergente, dacă sunt orientate în același sens (expansionist sau restrictiv) și divergente, în caz contrar. Termenul utilizat în literatură pentru desemnarea unei anumite combinații este policy mix. Conținutul acestuia concretizează interdependența dintre efectele pe care politicile respective le au asupra activității economice, care se pot cumula (combinații convergente) sau neutraliza (combinații divergente). Policy mix-ul materializează, de asemenea, interdependența dintre cele două tipuri de politici rezultată din constrângerile pe care una le impune asupra marjei de manevră a celeilalte. Conceperea policy mix-ului depinde de condițiile economice. Astfel, în timpul unei perioade de recesiune, combinarea unei politici fiscale expansioniste cu o politică monetară acomodativă stimulează cererea agregată și promovează redresarea economiei. Într-o perioadă de inflație ridicată sau de supraîncălzire a economiei, combinarea politicii fiscale restrictive cu o politică monetare relativ strictă permite controlul presiunilor inflaționiste.
2. Coordonarea politicii fiscale și politicii monetare
Coordonarea politicii fiscale și politicii monetare poate fi uneori dificilă, din cauza deosebirilor dintre obiectivele lor, a proceselor decizionale subiacente și considerentelor politice. Politica fiscală este influențată de evenimentele politice, ciclurile electorale și prioritățile politice, în timp ce politica monetară este definită de mandatul băncii centrale de a asigura stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară. Aceste deosebiri pot crea conflicte și obstacole în coordonarea celor două genuri de politici. Realizarea unei coordonări eficiente necesită comunicare clară, dialog politic și mecanisme instituționale de natură să încurajeze cooperarea dintre autoritatea fiscală și autoritatea monetară.
Unul din factorii de care depinde atât eficacitatea politicii fiscale, cât și eficacitatea politicii monetare este credibilitatea acestora, care condiționează atât succesul fiecăreia luate în parte, cât și efectele conjugate pe ele le exercită asupra economiei. De asemenea, credibilitatea fiecărei politici contribuie la creșterea eficacității celeilalte. Astfel, o politică fiscală de natură să asigure evoluția „sustenabilă” a datoriei publice permite evitarea riscului dominanței fiscale, adică impunerea de către guvern a unei politici monetare excesiv de expansioniste, sursă potențială de inflație. Pe de altă parte, o politică monetară adecvată și echilibrată contribuie la limitarea creșterii ratelor dobânzilor și, deci, la menținerea sub control a costului datoriei publice.
O condiție esențială pentru eficiența politicii monetare este independența băncii centrale. O bancă centrală independentă și credibilă prin prisma angajamentului față de stabilitatea prețurilor contribuie, printre altele, la creșterea eficacității politicii fiscale. Ea poate lua decizii de politică monetară pe baza analizei situației economice, nu a unor considerente politice pe termen scurt, ceea ce creează condiții stabile și predictibile pentru aplicarea unei politicii fiscale adecvate. Independența băncii centrale contribuie, de asemenea, la ancorarea anticipațiilor inflaționiste și creșterea credibilității atât a politicii monetare, cât și a politicii fiscale.
În condițiile globalizării economiei și integrării la nivel mondial a sistemului financiar, politica fiscală și politica monetară duse de un stat pot avea impact asupra economiilor altor țări (spill-over effects). Astfel, politica fiscală expansionistă, respectiv politica monetară acomodativă, duse de o mare putere, dar și de state mai mici, importante din punct de vedere economic și financiar, determină fluxuri de capital internaționale și mișcări ale cursului de schimb al principalelor monede ale lumii, ceea ce afectează condițiile economice din alte țări. Într-o lume globalizată, este necesară, deci, coordonarea policy mix-urilor economice ale diverselor state pentru gestionarea efectelor de propagare și conflictelor potențiale, care apar ca urmare a unor măsuri politice divergente.
Alte domenii în care politica fiscală și politica monetară interacționează puternic sunt stabilitatea financiară și gestionarea riscurile sistemice. Politica fiscală are impact asupra stabilității financiare prin acțiunea pe care o exercită asupra nivelului datoriei publice și a volumului și randamentelor titlurilor de credit public, provocând variații care pot afecta sistemul financiar și bancar. De exemplu, nivelul ridicat al datoriei publice presează asupra finanțelor statului și creează riscul de incapacitate de plată a acestuia, risc care se poate propaga în sistemul financiar și bancar, provocând blocaje ale plăților și falimente în lanț. La rândul său, politica monetară influențează stabilitatea financiară prin impactul pe care îl are asupra ratelor dobânzilor, condițiilor de creditare și prețurilor (cursurilor) activelor financiare. Modificările ratelor dobânzilor determină creșterea sau scăderea costului creditului, a mărimii serviciului datoriei publice (rate scadente plus dobânzi) și a valorii de piață a activelor financiare. Toate aceste fenomene au implicații asupra instituțiilor financiare și a stabilității pieței financiare. Rezultă că un alt motiv pentru care este necesară coordonarea politicii fiscale și politicii monetare este gestionarea riscurilor sistemice și asigurarea stabilității financiare.
Politica fiscală și politica monetară au efecte sectoriale diferite și exercită un puternic impact asupra repartizării veniturilor. Politica fiscală expansionistă, cum ar fi, de exemplu, creșterea cheltuielilor guvernamentale, poate stimula anumite sectoare ale economiei. Astfel, cheltuielile pentru infrastructură impulsionează sectorul construcțiilor și industriile conexe, în timp ce programele de asistență socială sprijină sectoarele care se adresează persoanelor cu venituri mici. Deciziile de politică monetară, cum ar fi amintita modificare a ratei dobânzii directoare, influențează costurile împrumuturilor contractate de diverse ramuri și sectoare. Un impact mai mare suportă domeniile relativ sensibile față de ratele dobânzilor, cum ar fi sectorul construcțiilor de locuințe și industriile care au nevoie de investiții. Cunoașterea de către factorii de decizie a efectelor sectoriale și implicațiilor distributive ale politicii fiscale și monetare sunt importante, deci, pentru evaluarea impactului lor asupra creșterii economice, ocupării forței de muncă și inegalității veniturilor.
Un factor important care influențează mecanismul de transmisie al politicii monetare este modul de gestionare a datoriei publice. Emiterea de titluri de stat pentru finanțarea deficitului bugetar mărește oferta de hârtii de valoare de pe piața financiară. Ca urmare, cantitatea și cursurile titlurilor de stat influențează ratele dobânzilor, randamentele obligațiunilor emise de companii și eficacitatea generală a mecanismului de transmitere a politicii monetare. De exemplu, creșterea ofertei de obligațiuni de stat presează asupra randamentelor acestor titluri, înrăutățește condițiile financiare și majorează costul împrumuturilor contractate de întreprinderi și populație. Rezultă că o altă împrejurare, care impune coordonarea între guvern și banca centrală, este necesitatea asigurării compatibilității între gestionarea datoriei publice, pe de o parte, și obiectivelor politicii monetare și susținerii bunei funcționări a pieței financiare, pe de altă parte.
Un instrument de politică monetară folosit de băncile centrale moderne este ghidarea anticipațiilor agenților economici. Orientarea așteptărilor se realizează prin comunicarea de către banca centrală a intențiilor sale viitoare, ceea ce influențează, printre altele, politica fiscală. Orientarea clară și consecventă a băncii centrale modelează anticipațiile agenților economici cu privire la viitoarele decizii de politică monetară și oferă informații importante pentru planificarea politicii fiscale. Alinierea politicii fiscale și monetare mărește eficacitatea procesului de ancorare a anticipațiilor și facilitează coordonarea celor două politici. De exemplu, angajamentul băncii centrale că va menține o dobândă redusă mărește încrederea guvernului că va putea duce o politică fiscală expansionistă.
În condițiile actuale, coordonarea politicii fiscale și monetare este impusă, de asemenea, de șocurile economice, cum ar fi crizele financiare sau dezechilibrele externe. Într-o perioadă de recesiune economică, guvernul încearcă să ducă o politică fiscală expansionistă în scopul creșterii cererii agregate. Astfel, creșterea cheltuielilor statului sau reducerea impozitelor și taxelor sunt folosite pentru a susține redresarea economiei. La rândul său, banca centrală poate adopta o politică monetară acomodativă în scopul creșterii creditului bancar și a volumul lichidităților din economie. De exemplu, în cazul crizelor recente (criza financiară din 2008-2009, criza Covid-19 și războiul din Ucraina), reducerea ratelor dobânzilor și aplicarea unor măsuri neconvenționale, cum ar fi, de exemplu, relaxarea cantitativă (quantitative easing), au contribuit la îmbunătățirea condițiilor financiare, încurajarea creditării și depășirea impasului. Combinația de măsuri fiscale și monetare duce, deci, la atenuarea efectelor negative ale șocurilor și la stabilizarea economiei.
*
O dovadă elocventă a interdependenței dintre politica fiscală și politica monetară este criza financiară și monetară în care se află de mai mult timp statul român (în 2024, deficitul bugetar a fost 9,3% din PIB, datoria publică 53% din PIB și rata anuală a inflației 5,1%).
În acest cadru, la ultima sa ședință de politică monetară din 8 august 2025, Consiliul de administrație al BNR a hotărât menținerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 6,5%. Aceasta, în condițiile în care România și Ungaria au cea mai mare rată cheie din Europa Centrală și de Est, chiar mai mare decât Serbia (5,75%). Rata dobânzii pentru facilitatea de creditare (Lombard) (7,5%) și rata dobânzii la facilitatea de depozit (5,5%), precum și nivelurilor actuale ale ratelor rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei și în valută ale instituțiilor de credit au fost menținute, de asemenea, neschimbate.
Explicația BNR este că în trimestrul II 2025 rata anuală a inflației a fost mai mare decât s-a anticipat, inclusiv în ceea ce privește inflația de bază. Ea se arată îngrijorată de „amplul salt” al inflației în trimestrul III 2025, din cauza prețurilor energiei electrice și a TVA, precum și a creșterii prețurilor accizelor. De asemenea, BNR este preocupată de efectele monetare ale viitoarelor măsuri fiscale, care ar putea duce din nou la o creștere a inflației, precum și de creșterea „modestă” a economiei în trimestrul II și, probabil, în a doua jumătate a anului 2025.
Surmontarea acestor dificultăți și creșterea eficacității politicii fiscale și politicii monetare duse de statul român prin cele două instituții ale sale – guvern și banca centrală – necesită odată în plus, dacă mai era nevoie, coerența lor internă și compatibilitatea lor mutuală.
