Deși de mai mică amploare, fenomenul se manifestă și în România, deoarece este favorizat atât de unele evoluții istorice, cât și de unele procese social-economice și politice specifice perioadei postcomuniste.
Definițiile și etimologiile termenului, propuse în literatură, ilustrează diversitatea abordărilor și conotațiilor conferite „populismului”. Astfel, analizând populismul din țările Europei Centrale și de Est, V. Tismăneanu dă acestui concept următoarea definiție specifică tranziției postcomuniste: „…populismul este o expresie a persecuției și a resentimentului, o ideologie a salvării și a reparației, care s-ar presupune că oferă un remediu imediat și care mobilizează indivizii și grupurile ce, pe drept sau pe nedrept, se percep ca fiind perdanți ai transformării democratice și ai democrației liberal-procedurale.” Oricum, populismul nu este în nici un caz un fenomen nou și are multiple fațete, inclusiv una economică.
O altă definiție a populismului este următoarea: „termen general, peiorativ, aplicat abuzurilor comise de partidele de extremă dreaptă sau stângă, care nu împărtășesc principiile economice liberale ale puterii stabilite (establishment-ului)”. În această cheie de lectură, populismul economic este mai mult sau mai puțin echivalent cu gândirea economică „heterodoxă”, în măsura în care aceasta din urmă admite că forțele politice extremiste – de dreapta sau de stânga – se pot folosi de mase pentru a-și realiza programele politice și sociale. Deoarece această definiție este evident imprecisă, autorii o restrâng ulterior la „existența unei contradicții majore cu principiul liberal fundamental, după care libera circulație între națiuni a forței de muncă, bunurilor și capitalurilor este, în general, benefică și dezirabilă în aproape toate cazurile. …[Astfel] un populist urmărește să restricționeze mișcările oamenilor, bunurilor și serviciilor între state.”
Pornind de aici, sugerăm următoarea interpretare subsidiară: populismul este comportamentul acelor politicieni care, după ce au fost aleși în mod democratic, încearcă să elimine separarea puterilor, existentă, în general, într-un stat democrat, pentru a-și atinge obiectivele. Cu alte cuvinte, populistul este un politician care, inițial, a fost ales în mod democratic, dar care apoi încearcă să devină autocrat.
Această interpretare are avantajul că permite evidențierea mai clară a dimensiunii economice a populismului. Această latură are două componente. Prima este existența controlului mai mult sau mai puțin riguros asupra utilizării factorilor de producție (capital, mână de lucru, resurse naturale) și mișcării acestora între țări. A doua este existența controlului autocratic asupra tuturor puterilor executive ale unui guvern ales în mod democratic. Astfel, caracteristicile definitorii ale populismului, manifestate în sfera economică, sunt desființarea separării puterilor în stat și a constrângerilor instituționale impuse guvernului, mai ales a instituțiile apolitice ale economiei de piață.
Un exemplu de populism economic, analizat pe larg în literatură, este reprezentat de atacurile politicienilor la adresa independenței băncii centrale. Acest statut, instituit, de regulă, prin legea sa de organizare și funcționare, înseamnă că nici un corp constituit – guvern, parlament sau membru al acestor organisme – nu are puterea să intervină în deciziile pe care banca centrală le adoptă în exercitarea atribuțiilor sale legale și încă și mai puțin să-i anuleze măsurile pe care le-a adoptat. Principalul argument pentru independența băncii centrale este că acest regim permite atenuarea presiunilor politice, susceptibile să o determine să ducă o politică monetară inflaționistă. După cum se arată în literatură, politicienii din societățile democratice au o viziune pe termen scurt („sunt miopi”), deoarece urmăresc, în primul rând, să câștige viitoarele alegeri. De aceea, ei nu se pot concentra asupra unor obiective pe termen lung, cum ar fi, de exemplu, stabilitatea prețurilor. Dimpotrivă, politicienii încearcă rezolvarea imediată a unor probleme presante, cum ar fi șomajul ridicat sau dobânzile mari, însă soluțiile respective au întotdeauna consecințe nefaste pe termen lung. De exemplu, creșterea masei monetare poate determina inițial reducerea dobânzilor și, deci, încurajarea investițiilor, diminuarea șomajului și relansarea creșterii economice, însă provoacă, mai devreme sau mai târziu, inflație. O bancă centrală independentă față de guvern este mai puțin înclinată să ducă o asemenea politică de creștere excesivă a cantității de monedă în circulație, de natură să provoace mai târziu inflație. Ca urmare, izolarea politică a băncii centrale de influența politicienilor constituie o condiție necesară pentru realizarea unor obiective economice pe termen lung: sănătatea monedei și stabilitatea prețurilor. Independența băncii centrale și concentrarea mandatului său asupra stabilității prețurilor o transformă, deci, într-o „instituție economică anti-populistă”.
A doua formă a populismului economic, analizată, de asemenea, pe larg în literatură, este aplicarea unor politici fiscale nesustenabile. Aceste politici sunt finanțate adesea de către băncile centrale respective, ceea ce arată că între populismul economic și inflație există o strânsă legătură. În România, de exemplu, deficitul bugetar și datoria publică au crescut considerabil în ultimii ani. În pofida acuzațiilor nefondate ce i-au fost aduse în cursul timpului de către politicienii aflați la putere și comilitonii lor, Banca Națională nu a fost obligată, deocamdată, să finanțeze această politică fiscală nesustenabilă, însă nu este sigur că ea va rezista în viitor presiunilor exercitate de sfera politică.
A treia formă de populism economic este aversiunea față de constrângerile impuse politicilor economice naționale de procesul de globalizare economică și financiară, respectiv de instituțiile economice și financiare internaționale, care gestionează acest proces de mondializare. Liberalizarea comerțului cu bunuri și servicii și a fluxurilor de capital internaționale limitează puterea factorilor de decizie naționali și reduce influența grupurilor de interese constituite pentru a extrage rente din economie. Libera mișcare a mâinii de lucru, de exemplu, expune lucrătorii și sistemele naționale de protecție socială la concurența lucrătorilor străini și a sistemelor sociale din alte țări. În aceste condiții, nu este surprinzător că populismul economic reclamă adesea politici protecționiste, antiimigrație, autarhice, xenofobe ș.a.md.
Un domeniu căruia i s-a acordat o atenție deosebită în Europa în ultimii ani este cel al protecției investitorilor străini. De exemplu, existența unor instanțe de arbitraj independente, menite să protejeze investitorii străini de consecințele politicilor protecționiste ale țărilor-gazdă, s-a confruntat, în Europa, cu o opoziție acerbă, ceea ce a dus la sistarea negocierilor privind acordul de liber schimb între UE și SUA (Transatlantic Trade and Investment Partnership, TTIP). Trecerea de la abordarea multilaterală, reglementată în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), la o abordare bilaterală, dominată de negocieri, ieșirea Marii Britanii din UE, disputa comercială SUA-China și creșterea repetată a tarifelor pentru importuri ale ambelor țări, embargoul economic împotriva Iranului etc., pot fi considerate, de asemenea, expresii ale populismului economic antiglobalist.
În fine, o formă de populism este antieuropenismul, care se explică prin faptul că țările membre UE s-au obligat, prin tratate încheiate în deplină libertate, să limiteze autonomia factorilor de decizie naționali în anumite domenii ale politicii economice. Piața unică a UE este o importantă formă de liberalizare regională a comerțului, serviciilor, mișcărilor de capital și ale mâinii de lucru, iar ca urmare este asociată de populiști cu pierderea suveranității, colonizare, exploatare etc. Alți factori care limitează marja de manevră a factorilor de decizie naționali, interpretați în același mod, sunt regulile UE cu privire la sustenabilitatea fiscală și la politica în materie de liberă concurență.
Din cauza atacurilor la adresa instituțiilor pe care le consideră constrângătoare, pericolul major al populismului economic este compromiterea instituțiilor democratice, caracteristice economiei de piață. Această afirmație este valabilă în cazul statului de drept, în general, dar și în domenii specifice, cum ar fi: protejarea drepturilor de proprietate, instituțiile care furnizează încredere, expertiză și stabilitate, cum sunt banca centrală și moneda stabilă, instituțiile care asigură cooperarea și coordonarea internațională (ONU, FMI, Banca Mondială) și libertatea schimburilor economice (OMC), precum și regulile concepute pentru asigurarea sustenabilității pe termen lung a finanțelor publice (de exemplu, regulile fiscale ale UE).
Literatura cu privire la populism arată că acest fenomen nu este legat de anumite ideologii sau forțe politice. Metode și abordări populiste se află atât în stânga, cât și în dreapta spectrului politic. Acest lucru este valabil inclusiv în cazul populismului economic.
Pe baza acestei treceri în revistă a numeroaselor nuanțe și implicații ale populismului economic, se poate concluziona că acesta este o concepție economică ce respinge economia de piață liberală și instituțiile sale, fiind orientată spre obținerea unor foloase pe termen scurt (interne) și spre repercutarea spre exteriorul țării a costurilor pe termen lung (globale), favorizând grupurile de interese și de presiune în detrimentul minorităților de tot felul și al altor grupuri mai puțin relevante din punct de vedere electoral. În general, populismul economic nu pune prea mare preț pe fapte și pe rezultatele analizei economice. Aceste concluzii implică o judecată de valoare, și anume că politicile economice populiste sunt nu doar indezirabile, ci și periculoase.
