Premiul Nobel pentru economie 2025 consacră dialogul fructuos între istoria ideilor economice și teoria modernă a creșterii durabile. Comitetul Nobel a acordat jumătate din premiu (11 milioane coroane suedeze, aproximativ 1,2 milioane de dolari SUA) lui Joel Mokyr, iar cealaltă jumătate, lui Philippe Aghion și Peter Howitt, în părți egale.
Înființat în 1968, premiul Nobel pentru economie este atribuit de către un comitet al Academiei Regale Suedeze de Științe după aceleași criterii ca celelalte, însă este finanțat de banca centrală a Suediei (Sveriges Riksbank). A fost acordat prima dată în 1969 economistului norvegian Ragnar Frisch și economistului olandez Jan Tinbergen „pentru construirea și utilizarea modelelor dinamice în analiza proceselor economice”.
Joel Mokyr este profesor de istoria faptelor și ideilor economice la Northwestern University (Illinois). În lucrările sale, el arată că schimbările tehnologice sunt procese fragile și cumulative, a căror desfășurare este determinată atât de idei, cât și de instituțiile care produc și difuzează cunoștințele științifice. În cartea sa, The Lever of Riches, el subliniază importanța invențiilor (motorul cu aburi, tiparul, centrala electrică etc.), care au produs și susținut progresul economic. Însă, el insistă, de asemenea, asupra diversității politice și intelectuale a civilizației europene și asupra rolului cultural al iluminismului.
Într-o altă lucrare, The Gifts of Athena, Mokyr definește două noțiuni fundamentale: „cunoașterea propozițională” și „cunoașterea utilă”. Prima este teoretică și are ca obiect legile naturii; a doua cuprinde ansamblul tehnicilor, mijloacelor și procedeelor prin care omul acționează asupra naturii. Interacțiunea acestor două forme de cunoaștere, realizată în cadrul instituțiilor care creează și transmit cunoștințe științifice, determină producerea și accelerarea cumulativă a progresului tehnic. Astfel, în Europa, începând din secolul XVIII, obținerea de cunoștințe științifice a devenit o activitate colectivă, organizată în cadrul universităților, societăților științifice și academiilor și orientată în principal către aplicarea practică. Forța motrice a progresului nu este doar cunoașterea, ci și cooperarea instituțiilor și culturii, ceea ce permite accesul unui mai mare număr de oameni la cunoștințele existente.
În cartea A Culture of Growth, Mokyr susține că, în perioada anterioară revoluției industriale, Europa a cunoscut o situație excepțională: unitatea culturală a elitelor intelectuale, formarea unei comunități transnaționale a învățaților, în cadrul căreia ideile circulau liber și fragmentarea politică a continentului între state concurente. Această configurație a creat libertatea necesară actului de creație: nicio autoritate nu a putut înăbuși permanent o inovație sau idee subversivă, deoarece cărturarii europeni s-au putut muta într-o altă țară, mai tolerantă. Competiția între statele europene, combinată cu cultura pan-europeană a raționalismului, a împiedicat impunerea unei concepții rigide și a încurajat experimentarea continuă. Spre deosebire de aceasta, în alte regiuni ale lumii, fragmentate din punct de vedere politic și cultural, ca de exemplu India, nu a existat o cultură comună a progresului, iar într-un mare imperiu unificat, cum a fost China imperială, elita conservatoare a impus o cultură rigidă.
Philippe Aghion este profesor la Collège de France și INSEAD (Institut européen d’administration des affaires) și profesor invitat la London School of Economics, iar Peter Howitt este profesor la Brown University (Rhode Island). Ei au dezvoltat teoria creșterii economice prin evidențierea rolului inovației rezultate din procesul de „distrugere creativă”, studiat la vremea sa de J. Schumpeter.
Problema creșterii economice a fost amplu dezbătută de economiști și nu doar de ei, însă abia în secolul XX, în special prin lucrările economistului austriac Joseph Schumpeter (1883-1950) și ale economistului american Robert Solow (1924-2023), procesul a fost explicat prin apariția inovațiilor. Primul a creat amintitul concept de „distrugere creativă”, care desemnează procesul prin care inovațiile desființează structurile economice anterioare și le înlocuiesc cu altele noi. Al doilea a construit un model al creșterii economice prin care a demonstrat că creșterea durabilă este produsă în principal de progresul tehnic.
Cei doi străluciți economiști s-au confruntat însă cu aceiași problemă, și anume modul în care apare inovația însăși. Răspunsul lor a fost implacabil: cade din cer! Explicația a fost considerată însă prea facilă de către Aghion și Howitt, care, prin aprofundarea conceptului schumpeterian de „distrugere creativă”, au evidențiat dimensiunea endogenă a inovațiilor. Conform demonstrației lor, această latură endogenă rezidă, în esență, în deciziile pe care companiile le adoptă într-un context dat.
În lucrarea A Model of Growth through Creative Destruction, ei reformulează teoria creșterii economice pe baza a două idei. Prima este că învechirea tehnologiilor este intrinsecă actului inovativ: orice progres major face ca tehnologiile anterioare să fie învechite. A doua idee este că procesul creșterii economice este discontinuu și marcat de salturi, care au loc într-o manieră mai mult sau mai puțin întâmplătoare și imprevizibilă.
În acest cadru, îmbunătățirile tehnologice nu „cad din cer”, ci constituie factori endogeni ai creșterii economice, proveniți din eforturile de cercetare-dezvoltare, care consumă resurse rare. De aceea, inovațiile menite să scadă costurile de producție și să mărească productivitatea sunt protejate prin lege. Un rol stimulativ esențial joacă aici proprietatea intelectuală: brevetele conferă autorilor monopoluri temporare și, deci, rente, însă aceste avantaje sunt limitate de concurență și, mai presus de toate, de potențiala intrare în scenă a unui alt inovator.
Contribuția lui Aghion și Howitt constă, deci, în demonstrarea afirmației că creșterea economică pe termen lung este determinată de inovațiile majore, care creează o dinamică economică dublă. Pe de o parte, această dinamică este pozitivă, deoarece noile tehnologii scad costurile de producție și măresc productivitatea. Pe de altă parte, mutația industrială este negativă, deoarece diminuează profiturile producătorilor și desființează locurile de muncă existente. Aceste efecte contradictorii constituie principala cauză a tensiunilor economice.
Lucrările laureaților Nobel 2025 pun într-o nouă lumină dezbaterile actuale cu privire la politica economică și la modul de organizare a piețelor de bunuri și servicii și, respectiv a pieței muncii. Învederând mecanismele prin care concurența judicios reglementată stimulează inovarea, aceste cercetări oferă un cadru științific valoros pentru conceperea combinațiilor adecvate între stimulentele private, canalele de diseminare a cunoștințelor la scara întregului sistem economic și modalitățile de realizare a coeziunii sociale. Această contribuție este salutată de numeroși economiști, deoarece este importantă pentru orientarea politicilor de armonizare a accelerării tehnologice, tranziției ecologice și incluziunii sociale.
Principala idee comună care se desprinde din aceste cercetări este posibilitatea transformării științei în factor de creștere economică. Premiul Nobel pentru economie 2025 consacră rezultatele obținute prin studierea unei laturi fundamentale a principalei probleme economice a epocii actuale: modalitatea în care societatea produce, organizează și diseminează cunoștințele științifice, în scopul realizării creșterii economice și, mai mult decât atât, pentru sporirea bunăstării economice, prelungirea vieții sănătoase și trăite în siguranță, creșterea timpului liber și a confortului material, reducerea mortalității, morbidității, durerii și suferinței.
Mokyr a evidențiat rolul culturii, instituțiilor și comunităților academice. Aghion și Howitt au arătat cum, odată îndeplinite aceste condiții, procesul inovării, susținut de stimulente adecvate și desfășurat într-un cadru concurențial, judicios reglementat, generează, în etape succesive, creștere economică sustenabilă.
Progresul tehnologic și creșterea economică nu sunt, prin urmare, simple întâmplări fericite sau daruri ale providenței; aceste procese sunt fenomene sociale fragile, care necesită instituții deschie și piețe capabile să recompenseze curajul antreprenorial și să permită o anumită rentă.
