Un banc cinic – care circulă pe rețelele de socializare din România și, în opinia mea, este fabricat în laboratoarele propagandei rusești – spune că, în Rusia, rudele și președintele nu ți-i alegi. Ceea ce înseamnă că îți sunt predestinați. Deci că nu ai cum să scapi de ei orice ai face.
De ce cred că avem un mesaj fabricat în laboratoarele propagandei de la Kremlin? Fiindcă este limpede că Putin nu se imaginează deloc în rolul unui președinte ce exprimă succesul, fie acesta și unanim, al unui candidat ce întrunește suma calităților unui lider. Nici vorbă de așa ceva! Ar fi mult prea puțin, spre ridicol de nesemnificativ! Putin, în opinia mea, nu dorește să fie doar învingătorul absolut într-un proces electoral, ci întruparea în istorie a Salvatorului Rusiei și, încă mai mult, un Sfânt Gheorghe biruitor al balaurului democrației europene. Un Profet.
A fost comparat cu Petru cel Mare și cu Stalin, dar comparațiile sunt doar pe jumătate licite. Petru cel Mare (1672-1725) și-a reorganizat țara, integrând-o în spațiul european ca partener politic, militar și intelectual competitiv, dar a făcut această aducere forțată a Imperiului Rus în lumea civilizată prin transferul și adaptarea cunoștințelor din Europa. Probabil că, în acest moment, vă gândiți la Testamentul lui Petru cel Mare care ar fi o cinică strategie de subjugare a Europei. Însă o să fiți dezamăgiți la aflarea veștii că, în lumea serioasă a istoricilor, acest document e socotit un fals, la fel cum un fals este și „Protocoalele Înțelepților Sionului”, creat de Ohrana (poliția secretă) țaristă. Ceea ce înseamnă, între altele, că asemenea narative nu sunt creația modernității noastre imediate, ci sunt mult mai vechi: și Napoleon, și Hitler au folosit testamentul lui Petru cel Mare în justificarea simbolică a atacării Rusiei.
De ce cred că nici comparația cu Stalin nu se susține până la capăt? Fiindcă, în opinia mea, Stalin a fost omul unei ideologii politice: a crezut în comunism ca într-o religie, câtă vreme Putin nu are nicio ideologie și crede în ortodoxie ca într-un rusism. Paradoxal, fără a fi comunist, Putin se visează restauratorul unei Uniuni Sovietice ai cărei stâlpi sunt Biserica, serviciile secrete și Armata. Mai degrabă decât cu Stalin, Putin seamănă cu Hitler în ceea ce privește geopolitica. Invadarea Ucrainei a avut la bază exact aceeași idee a spațiului vital. Fiindcă istoricii celui de-al Doilea Război Mondial sunt unanimi în a observa că planul nazist era să extindă spațiul vital (Lebensraum) german spre est sub pretextul oficial al apărării civilizației occidentale împotriva bolșevismului. Or, e lesne de înțeles că, de doi ani încoace, prin războiul din Ucraina, asistăm exact la o asemenea inversă cruciadă simbolică, de data asta dinspre Rusia către „nazismul” Ucrainei.
Observ, recitindu-mi textul, că, poate inconștient, am folosit de două ori cuvântul „simbolic”, un concept care, în opinia mea, explică și paradoxul acestor alegeri în care Putin e creditat cu peste 87 la sută. Niște alegeri despre care lumea întreagă știe că sunt o caricatură. Putin a avut trei „contra”-candidați fără anvergură care nu s-au opus nici ofensivei din Ucraina și nici represiunii care a eradicat orice opoziție.
Trei contra-candidați care au tăcut asurzitor atunci când a murit în închisoare principalul opozant al lui Putin, Alexei Navalnîi. Vă reamintesc, singurul adversar autentic care a încercat să candideze, Boris Nadejdin, și-a văzut candidatura respinsă. Și, amănunt mai puțin cunoscut, Comisia Electorală Centrală a refuzat, de asemenea, să înregistreze candidatul „comuniștilor din Rusia”, Siarhei Malinkovici.
Conform ONG-ului rus Golos, campania electorală a fost cea mai insipidă dintre toate, cu candidați care nu s-au angajat în dezbateri și nici nu au ieșit pe teren. A fost o mediatizare minimalistă, cu de 1,6 ori mai puțin timp dedicat campaniei la canalele de televiziune federale decât în timpul alegerilor prezidențiale anterioare, cele din 2018. Una dintre dezbaterile televizate dedicată războiului din Ucraina (ceea ce se numește încă „operațiunea militară specială”) s-a desfășurat fără surprize, sub forma unei succesiuni de monologuri pro intervenție. Putin, care nu a participat la nicio dezbatere, a dedicat, de asemenea, mai puțin timp în intervențiile sale publice războiului decât subiectelor economice și sociale. Presa franceză, de unde am preluat informațiile, crede că baza regimului Putin nu sunt cetățenii mobilizați, ci rușii apolitici care trebuie să fie liniștiți și anesteziați. Iată de ce obiectivul non-campaniei a fost acela de a evita cu orice preț apariția dezbaterilor publice pe marginea războiului, fie ele loiale sau critice. Ceea ce arată că cei de la putere sunt conștienți de caracterul exploziv al acestui subiect.
Așadar, întrebarea ce se ivește de îndată este de ce a avut nevoie Putin de o asemenea potemkiniadă? (Termenul înseamnă „farsă”, falsificare a realității și vine de la numele generalului Potemkin, favorit al împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei, care, dorind să îi arate cât de bine erau administrate teritoriile recucerite (culmea!) în Ucraina, a dispus ca numeroase fațade de case pictate pe carton să fie dispuse la marginea drumului pe unde trecea suita imperială.)
Psihologii sunt unanimi în a crede că orice dictator/autocrat are nevoie, mai presus de orice, de legitimarea simbolică exact așa cum regii aveau nevoie să fie consacrați în biserică. Cei care cunosc câte ceva despre istoria monarhiilor europene își amintesc că regii erau socotiți „locotenenți, adică înlocuitori ai lui Cristos pe pământ”, ceea ce, odată cu apariția republicii, a modificat radical raportul dintre popor și Putere. În clipa în care infailibilitatea regelui a fost înlocuită cu autoritatea votului, unanimitatea a înlocuit „aura” divină. De fapt, a devenit sursa tuturor derapajelor, a abuzurilor și a crimelor. Ceea ce înseamnă autocrație și, în final, dictatură.
