România traversează, dincolo de crizele economice sau politice vizibile, o ruptură mult mai profundă: una cognitivă. O falie care separă nu doar opinii, ci realități paralele, în care aceleași fapte sunt interpretate radical diferit, în funcție de tabăra ideologică din care privești.
Protestele din ultimele zile, declanșate de dezvăluirile Recorder despre Justiție, sunt un exemplu elocvent. Pentru unii, ele reprezintă o reacție firească într-un stat în care corupția de mare anvergură scapă nepedepsită. Pentru alții, sunt doar o manevră „rezistă”, orchestratǎ de forțe oculte – de la politicieni locali până la lideri europeni – menită să submineze Justiția și să blocheze ascensiunea unor figuri suveraniste.
Această polarizare devine evidentă în spațiul online, unde orice tentativă de critică a sistemului judiciar este întâmpinată cu acuzații de trădare națională. În logica suveranistă dominantă pe rețelele sociale, Justiția actuală este, paradoxal, intangibilă. Deși același curent ideologic clamează distrugerea „Sistemului” care a vândut România Bruxelles-ului, când vine vorba de Justiție – instituție-cheie a acelui sistem – discursul se inversează brusc: reforma este genială, criticii sunt agenți străini, iar protestele trebuie să înceteze.
Contradicția este frapantă. Mai ales când intră în scenă voci precum fostul ambasador american la București, care validează actuala arhitectură a Justiției și minimalizează nemulțumirile publice. În acest context, suveraniștii ajung să apere exact instituțiile pe care, teoretic, ar trebui să le conteste. Antisistemul devine, fără să-și dea seama, cel mai loial aliat al Sistemului.
Și mai greu de explicat este absența oricărei reacții la dosare de mare corupție închise prin prescripție, cu prejudicii de sute de milioane de euro. Într-o mișcare care își construiește identitatea pe ideea că România a fost jefuită, exonerarea marilor vinovați nu provoacă nici revoltă, nici indignare. Cazuri precum Nordis dispar din discursul suveranist exact în momentul în care ar trebui să fie centrale.
În schimb, lupta se mută exclusiv pe teren simbolic: anularea alegerilor, conspirațiile globale, războiul imaginar cu Occidentul. Problemele reale – corupția sistemică, impunitatea, capturarea instituțiilor – devin secundare sau sunt ignorate complet dacă nu se aliniază narațiunii dominante.
Astfel, asistăm la un fenomen periculos: moartea luptei autentice antisistem. În momentul în care o mișcare care cere resetarea totală a României ajunge să apere instituțiile-cheie ale statului exact atunci când acestea sunt contestate pe baze documentate, ruptura cognitivă este completă. Nu mai vorbim despre ideologie, ci despre un mecanism de autoanulare logică.
România nu mai este împărțită doar politic, ci mental. Iar acest război de secesiune cognitivă, purtat în comentarii, sloganuri și refuzul de a vedea realitatea, riscă să fie mult mai distructiv decât orice criză clasică. Pentru că atunci când faptele nu mai contează, iar contradicțiile sunt acceptate fără ezitare, nu mai rămâne nimic de reformat.
