România visează să intre în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), clubul select al țărilor dezvoltate. Politicienii vorbesc despre „prestigiul” și „demnitatea” acestei reușite diplomatice, dar în același timp, clădirile în care ar trebui să se exprime demnitatea națională se dărâmă la propriu. În timp ce alte state investesc miliarde în cultură, România trăiește cu o infrastructură culturală de lumea a treia, ascunsă sub lozinci suveraniste și promisiuni electorale fără acoperire.
În Egipt, o țară cu venituri comparabile cu cele ale României, s-a inaugurat de curând Grand Egyptian Museum – o construcție monumentală de peste un miliard de dolari, gândită pentru a proteja și expune istoria milenară a faraonilor. În Norvegia, s-a ridicat un nou muzeu Munch și o Operă pe apă. În Ungaria, a apărut o Casă a Muzicii proiectată de arhitecți de renume mondial. În Doha, Abu Dhabi, Hamburg sau New York, cultura a devenit motor economic, simbol de modernitate și mândrie națională.
România? România are muzee care miros a igrasie, teatre care se închid din lipsă de autorizații ISU și biblioteci care nu-și permit să cumpere cărți noi. În zeci de orașe, instituțiile de cultură funcționează în clădiri care n-au mai fost renovate de dinainte de 1989. Sala Palatului are scaune rupte, Muzeul Național de Istorie e în șantier perpetuu, iar muzeele de provincie trăiesc doar datorită entuziasmului câtorva oameni care refuză să plece.
Cultura, ultima pe listă
De fiecare dată când se discută bugetul de stat, cultura e la coadă. România alocă anual sub 0,1% din PIB pentru acest domeniu, de trei ori mai puțin decât media europeană. Pentru comparație, Polonia, Ungaria și Cehia investesc între 0,3 și 0,5% din PIB. Nu e de mirare că, în multe locuri, artiștii repetițiează în subsoluri neîncălzite, iar muzeografii își cumpără din buzunar mănușile de protecție pentru restaurare.
În loc de o strategie națională pentru patrimoniu, România are scandaluri interminabile. În fiecare an, câte un monument istoric dispare sub buldozere, „reabilitat” cu polistiren și termopan. Conacele boierești devin hoteluri kitsch, mănăstirile medievale se prăbușesc tăcute, iar cetățile dacice sunt păzite de câini vagabonzi.
Suveranismul – scutul ignoranței
Paradoxal, discursul „suveranist” e folosit tot mai des ca pretext pentru neputință. Politicienii care vorbesc despre „apărarea identității românești” nu par să înțeleagă că identitatea nu se apără prin discursuri televizate, ci prin investiții în cultură, educație și patrimoniu. Cum să vorbești despre suveranitate când istoria ta stă depozitată în subsoluri mucegăite? Cum să pretinzi demnitate națională când artiștii tăi pleacă la Viena sau Paris pentru că aici nu au scene, nu au spații, nu au public?
În România, „suveranismul” a devenit un slogan gol, menit să ascundă neputința administrativă. În loc de proiecte majore, avem festivaluri improvizate, târguri de „tradiții” finanțate din fonduri publice și expoziții în care arta e înlocuită de decoruri de carton.
Europa se modernizează, România se închide în sine
Cultura nu mai e doar un moft pentru elite. În marile orașe europene, ea e un motor economic și o formă de diplomație. O sală de concerte, un muzeu modern, o bienală internațională de artă atrag zeci de mii de vizitatori, creează locuri de muncă, susțin turismul și dau prestigiu unui stat. România însă continuă să trateze cultura ca pe o povară bugetară.
Orașe precum Timișoara sau Cluj încearcă, timid, să compenseze golul lăsat de București. Capitala Europeană a Culturii din 2023 a fost o gură de aer pentru Banat, dar după aplauze, au rămas aceleași clădiri neîncălzite și aceleași promisiuni de finanțare neîndeplinite. Proiectele mari s-au blocat în birocrație, iar artiștii independenți au fost din nou ignorați.
OCDE – un vis cu pereți crăpați
Aderarea la OCDE presupune mai mult decât indicatori economici. Înseamnă standarde ridicate de viață, educație, infrastructură și coeziune culturală. Ce imagine oferă România când un turist străin vizitează Muzeul Național și dă peste pereți scorojiți și vitrine sparte? Ce cred evaluatorii internaționali când văd că statul român alocă mai mult pentru publicitate guvernamentală decât pentru biblioteci?
România cere recunoaștere globală, dar refuză să se recunoască pe sine. Țara care a dat lumii Brâncuși, Enescu, Eliade și Cioran trăiește astăzi în anonimat cultural, incapabilă să-și întrețină operele și amintirile.
Când nu investești în cultură, investești în uitare
Cultura e singurul domeniu care produce sens, memorie și coeziune. Fără ea, națiunile devin mase amorfe, ușor de manipulat. Lipsa infrastructurii culturale înseamnă nu doar clădiri prăbușite, ci și minți sărăcite, generații care cresc fără repere și o societate care nu mai înțelege de ce merită să rămână împreună.
În acest moment, România nu are nevoie de mai mult suveranism, ci de mai multă civilizație. Suveranismul fără cultură e barbarie ambalată patriotic. Iar barbaria, oricât s-ar farda cu drapele și discursuri identitare, rămâne tot barbarie.



















