România și zidul invizibil al analfabetismului funcțional

Cum încearcă Ministerul Educației să repare una dintre cele mai mari vulnerabilități ale școlii românești

„Citește, dar nu înțelege”

Într-o clasă de la marginea județului Dolj, învățătoarea îi cere unui elev de clasa a IV-a să citească un text scurt despre creșterea unei plante. Copilul pronunță corect fiecare cuvânt, dar când primește întrebarea „Ce are nevoie planta pentru a crește?”, ridică din umeri. Aceasta este esența analfabetismului funcțional: nu incapacitatea de a citi literele, ci lipsa de sens în spatele lor.

România se confruntă cu o problemă de proporții uriașe. Testele PISA arată că 42–44% dintre elevii de 15 ani nu pot folosi corect informațiile citite. La matematică și științe, procentele sunt similare. În mediul rural, cifrele urcă și mai sus, până la 50–55%. Asta înseamnă că fiecare al doilea adolescent este nepregătit pentru viața reală.

Consecințele sunt dramatice: abandon școlar, șomaj, lipsă de șanse pe piața muncii, vulnerabilitate la manipulare și fake news. „Este o problemă de securitate națională”, avertizează ministrul Educației, Daniel David. „Un popor care nu înțelege informațiile de bază este un popor ușor de păcălit și greu de dezvoltat.”

Proiectul MIAF: o intervenție de 207 milioane de lei

Pe 17 septembrie 2025, Ministerul Educației a lansat oficial proiectul „Mecanism de intervenție pentru alfabetizare funcțională în învățământul preuniversitar” (MIAF).

Este un program finanțat din fonduri europene, prin Programul Educație și Ocupare 2021–2027, cu un buget total de 207.160.606,80 lei, din care aproape 167 de milioane sunt bani nerambursabili.

Proiectul se va derula timp de 48 de luni, începând cu 1 octombrie 2025, și are două categorii principale de beneficiari:

• minimum 15.000 de elevi din 176 de școli primare și gimnaziale, alese la nivel național;
• minimum 37.500 de cadre didactice (profesori, directori, inspectori), care vor participa la formări profesionale.

Primele județe-pilot sunt Alba, Argeș, Dolj, Ilfov și Suceava, unde inspectoratele școlare și Casele Corpului Didactic vor lucra împreună cu Institutul de Științe ale Educației.

Ce aduce nou acest program

Ministerul promite o strategie pe mai multe niveluri.

1. Un cadru de evaluare național – se vor crea standarde, seturi de itemi și teste care să arate exact nivelul de alfabetizare funcțională al elevilor. Nu vorbim doar de note la română sau matematică, ci de capacitatea de a folosi ceea ce au învățat.
2. Formarea cadrelor didactice – peste 37.000 de profesori vor primi instruire în metode moderne. „Copiii nu mai pot fi învățați doar prin dictare și memorare. Trebuie să aplicăm ceea ce predăm”, spune o profesoară de la un CCD.
3. Intervenții remediale – la ciclul primar, două ore suplimentare pe săptămână; la gimnaziu și liceu, ore dedicate remedierii, incluse în orar, la decizia profesorului.
4. Aplicație practică – accent pe folosirea competențelor în viața reală: de la interpretarea unei etichete alimentare sau a unei facturi, până la înțelegerea unei știri și identificarea manipulărilor.
5. Extindere națională – după pilotare, mecanismul ar urma să fie aplicat în toată țara.

Realitatea din teren: lipsuri și contradicții

Dacă pe hârtie totul arată promițător, în teren problemele sunt evidente.

• Infrastructura precară: în multe școli, nu există biblioteci, laboratoare sau internet. Cum să faci educație digitală acolo unde singurul calculator funcțional e cel al secretariatului?
• Profesorii obosiți: dascălii au deja programe încărcate și salarii mici. Mulți privesc orele remediale ca pe o povară birocratică.
• Diferențele sociale: elevii din familii sărace nu au cărți acasă, nu sunt sprijiniți de părinți. Pentru ei, două ore suplimentare nu compensează lipsa unui mediu educativ.
• Pericolul formalismului: există riscul ca orele remediale să devină simple bife, fără impact real.

Un director din Argeș explică tranșant: „Avem copii care nu înțeleg ce citesc și profesori care nu știu cum să-i ajute. Dacă nu se schimbă radical metodele, proiectul riscă să fie doar o altă campanie cu bani europeni.”

Cum stă România față de restul lumii

Comparativ cu alte țări europene, România e în criză. Media UE a elevilor cu dificultăți majore de înțelegere a textului este de aproximativ 23%, aproape jumătate din nivelul României. Țări precum Estonia, Polonia sau Irlanda au reușit să reducă dramatic procentul prin investiții masive în formarea profesorilor și în infrastructură.

Polonia, de pildă, a introdus încă din anii 2000 programe remediale bine finanțate, adaptate la nivelul fiecărui elev. În Estonia, digitalizarea școlii a devenit o prioritate națională: fiecare copil are acces la tablete, manuale interactive și profesori instruiți să le folosească.

În România, însă, deși se vorbește de educație digitală, realitatea este că multe școli încă se încălzesc cu sobe.

O problemă care trece dincolo de școală

Analfabetismul funcțional nu e doar o problemă de note și teste. El influențează întreaga societate.

• Pe piața muncii, companiile se plâng că tinerii nu pot înțelege instrucțiuni simple sau nu știu să facă un calcul de bază.
• În societate, oamenii devin victime ușoare pentru manipulări, conspirații și știri false.
• În viața personală, lipsa competențelor funcționale înseamnă decizii proaste: de la credite dezavantajoase, până la probleme de sănătate ignorate din cauza neînțelegerii unei rețete.

„Nu e vorba doar de educație. Este vorba de viitorul democratic și economic al țării”, spune un expert în politici educaționale.

Ce ar trebui să facem mai mult

Specialiștii propun câteva soluții suplimentare, pe lângă proiectul MIAF:

• Stabilitate pe termen lung – programele nu trebuie să se schimbe odată cu miniștrii.
• Implicarea comunității – bibliotecile, ONG-urile și părinții trebuie să fie parte din soluție.
• Motivație pentru elevi – școala trebuie să le arate copiilor de ce contează ceea ce învață.
• Transparență – Ministerul trebuie să publice periodic date clare, pe județe și școli, nu doar statistici generale.
• Finanțare constantă – nu doar bani europeni, ci și bugete naționale dedicate.

Concluzie: între speranță și scepticism

România a mai avut proiecte mari în educație, multe dintre ele uitate după câțiva ani. MIAF ar putea fi diferit, pentru că recunoaște deschis problema și o abordează sistemic. Dar succesul va depinde de modul în care școlile vor aplica măsurile și de cât de multă voință politică va exista pentru a continua și după 2029.

Până atunci, realitatea rămâne aceeași: milioane de copii știu să citească litere, dar nu înțeleg sensul lor. Este un zid invizibil, dar foarte real, care separă România de viitorul său.