Universitățile din România intră într-o zonă de presiune maximă, iar nota de plată ajunge, din nou, la studenți. Taxe de studiu majorate, locuri la cămin tot mai scumpe și burse insuficiente conturează un scenariu care riscă să transforme accesul la educație într-un privilegiu, nu într-un drept garantat constituțional. Într-un context economic deja fragil, pentru mii de tineri costurile devin pur și simplu imposibil de susținut.
Mesajul din spațiul public este clar: „Taxe de studiu dublate. Locuri la cămin mai scumpe. Abandon universitar? Garantat.” Nu este doar un slogan de protest, ci o radiografie a unei realități în formare. În marile centre universitare, inclusiv în Timișoara, Cluj-Napoca, Iași sau București, chiriile au explodat în ultimii ani. Pentru cei care nu prind loc în cămin, alternativa este piața liberă, unde o garsonieră modestă poate depăși lejer bugetul unei burse sociale.
Creșterea taxelor afectează în special studenții de la locurile cu taxă, dar și pe cei care riscă să piardă locul bugetat din cauza unei diferențe minime de medie. Într-un sistem în care mobilitatea socială ar trebui încurajată, realitatea arată că studenții proveniți din medii vulnerabile sunt primii împinși spre abandon. Când adaugi costurile pentru transport, hrană, materiale didactice și utilități, suma lunară devine comparabilă cu un salariu minim net.
Problema nu este doar individuală, ci sistemică. România are deja una dintre cele mai ridicate rate de abandon universitar din Uniunea Europeană. Orice creștere abruptă a costurilor, fără mecanisme compensatorii solide – burse indexate real la inflație, subvenții pentru cămine, plafonări sau facilități fiscale – riscă să amplifice fenomenul. Iar efectele se vor vedea pe termen lung: mai puțini absolvenți, forță de muncă mai slab calificată, accentuarea inegalităților regionale.
În paralel, discursul public despre „performanță” și „competitivitate” devine contradictoriu. Nu poți cere excelență academică într-un climat de insecuritate financiară permanentă. Studenții care lucrează 6–8 ore pe zi pentru a-și plăti chiria și taxele nu mai concurează de la același nivel cu cei susținuți integral de familie. Educația devine astfel stratificată economic.
Universitățile invocă, la rândul lor, creșterea costurilor de funcționare: utilități, investiții, salarii. Statul invocă limite bugetare. Între aceste două realități, studentul rămâne veriga slabă. Fără o intervenție coerentă de politică publică, creșterile succesive de taxe și tarife la cămin pot genera un efect de domino: retrageri temporare, înghețarea anului, abandon definitiv.
Semnalul de alarmă este real. Dacă educația superioară devine inaccesibilă financiar pentru o parte consistentă a tinerilor, România nu pierde doar studenți, ci pierde capital uman. Iar într-o țară deja afectată de migrație masivă și deficit de specialiști, orice recul în accesul la studii universitare înseamnă un pas înapoi în dezvoltare.
Întrebarea nu este dacă vor exista cazuri de abandon universitar din cauza costurilor. Întrebarea este câte și cât de repede vor crește. Iar răspunsul depinde de cât de urgent vor fi tratate aceste majorări nu ca simple ajustări administrative, ci ca o problemă strategică de interes național.
