Stagflația: cauze și efecte

„Stagflația” desemnează coexistența stagnării economiei, șomajului ridicat și inflației persistente. Combinarea „stagnării” cu „inflația” contrazice teoria economică clasică, după care inflația este asociată cu boom-ul economic, iar scăderea prețurilor, cu recesiunea. Fenomenul reflectă situația în care productivitatea este scăzută, locurile de muncă sunt puține, iar costurile și prețurilor bunurilor și serviciilor sunt  în creștere, ceea ce se întâmplă, într-adevăr, destul de rar în economiile moderne. Cu toate acestea, fenomenul apare din mai multe cauze, dintre care cea mai cunoscută este cea a șocurilor negative din domeniul aprovizionării (penuria bruscă de anumite resurse esențiale, de exemplu, petrol), care poate duce la creșterea costurilor de producție și creșterea prețurilor pentru consumatori. Stagflația constituie o dilemă pentru economiști și autorități, deoarece măsurile necesare pentru stoparea inflației împiedică relansarea economiei și duc la creșterea șomajului – și invers.

Din punct de vedere istoric, termenul a apărut în anii 1960 și s-a răspândit în anii 1970, când embargoul asupra petrolului impus de OPEC a provocat turbulențe economice semnificative, ducând la șomaj ridicat și rate ale inflației în creștere. În pofida îndoielilor economiștilor din generațiile mai vechi, economiștii contemporani recunosc posibilitatea apariție stagflației în economiile moderne. Recentele perturbări globale, inclusiv pandemia de COVID-19 și tensiunile geopolitice, cum ar fi invazia rusă a Ucrainei, învederează că lumea ar putea fi în pragul unei noi ere de stagflație și că, dacă nu se iau măsuri eficiente pentru a aborda aceste provocări, dificultățile economice rezultante ar putea duce la repetarea scenariului din perioadă de stagflație anterioară.

Nu este, deci, surprinzător că, după mai multe decenii de la deflația din anii 1970, președintele băncii centrale a SUA (Fed), J. Powell, a avertizat (aprilie 2025) că noile tarife ale administrației Trump sunt „semnificativ mai mari decât se aștepta”, cu efecte probabile cum ar fi „o inflație mai mare și o creștere mai lentă” – precursorii clasici ai stagflației.

În România, Institutul Național de Statistică a anunțat recent (14 august 2025) că în primele șase luni ale acestui an creșterea economică a fost 0,3% (după ce în 2024 a fost 0,8%), rata șomajului 6,2%, iar rata inflației 7,8% (în continuă creștere din cauza pachetelor de reforme fiscale). Conform unui comunicat al agenției de rating Fitch (15 august 2025), ritmul creșterii economice va fi 0,7% în 2025 și aproximativ 1,2% în 2026 și 2027. După stagflația din anii 1990, produsă de dezorganizarea aparatului de producție al economiei planificate, există riscul ca România să se confrunte din nou din cu acest fenomen. După cum vom arăta în cele ce urmează, de această dată stagflația ar fi produsă, pe lângă unele cauze externe, mai ales de politica economică greșită dusă de guvernele României din ultimii doi-trei ani.

Severitatea stagflației se măsoară prin „indicele creșterii mizeriei”, care de calculează prin însumarea ratei inflației cu rata șomajului. Creșterea acestui indice arată că populația se confruntă cu suprapunerea a două fenomene economice: scăderea puterii de cumpărare și reducerea numărului de locuri de muncă.

Stagflația este un fenomen grav, deoarece instrumentele de politică economică utilizabile pentru rezolvarea unei probleme le agravează, de regulă, pe celelalte. Astfel, o politică monetară restrictivă (creșterea ratelor dobânzilor), aplicată de banca centrală pentru combaterea inflației, încetinește, de obicei, creșterea economică, amplificând șomajul, în timp ce măsurile guvernamentale menite să stimuleze economia (reducerea impozitelor, majorarea cheltuielilor publice) amplifică cererea agregată și accelerează inflația. Această împrejurare contradictorie explică de ce perioadele de stagflație, precum cea din anii 1970, tind să se prelungească și să fie foarte greu de depășit.

Înainte de anii 1970, în literatura economică era larg acceptată concepția sintetizată prin „curba Phillips”. Acest instrument analitic a fost construit de economistul de origine neo-zeelandeză A. Phillips, care a observat că între rata șomajului și dinamica salariului nominal  există o strânsă legătură. S-a sugerat astfel că între șomaj și inflație există o relație inversă –  de regulă, un șomaj redus poate coexista cu o inflație ridicată, un șomaj ridicat cu o inflația scăzută, dar nu pot exista concomitent un șomaj redus și o inflație mică.

Curba Phillips se bazează pe teoria keynesiană, care a dominat dezbaterile teoretice și strategiile de politică economică adoptate de autoritățile din țările dezvoltate în anii ’60–’70. Din punct de vedere științific, succesul său se explică prin faptul că perioada studiată de A. Phillips (1861–1957) s-a caracterizat printr-o inflație relativ moderată, ceea ce a contribuit la acreditarea ideii că inflația nu constituie un pericol. De asemenea, cercetările respective au arătat că șomajul poate fi combătut printr-o rețetă care este nu numai simplă (acțiune printr-o singură variabilă: inflația), ci și puțin costisitoare (eliminarea șomajului printr-o ușoară inflație). Prin această prismă, o inflație moderată pare a fi o modalitate de realizare a ocupării depline a mâinii de lucru, ceea ce revine la a spune că o politică economică ușor inflaționistă este suficientă pentru rezolvarea acestei grave probleme sociale care este șomajul.

Din punct de vedere practic, consecința acestei analize a fost adoptarea de către guvernele din țările dezvoltate a unei politici de tip stop and go: în perioadele în care șomajul este considerat prea ridicat, se aplică o politică de provocare a unei ușoare inflații în scopul relansării economiei; începând cu momentul în care inflația devine, la rândul său, prea mare, se adoptă o strategie de frânare a inflației, care are însă ca efect creșterea șomajului ş.a.m.d. Printr-un reglaj fin (fine tunning), politica economică poate evita, deci, atât o inflație prea puternică, cât și un șomaj prea mare.

Stagflația care a lovit principalele economii ale lumii în anii 1970 a infirmat această concepție, forțând următoarea generație de economiști să regândească teoria și politica economică. Noua concepție a fost elaborată la nivel teoretic prin valorificarea rezultatelor analizei efectuate cu ajutorul curbei Phillips în cadrul teoriei anticipațiilor raționale, afirmată între timp ca un curent dominant în gândirea economică contemporană (noua macroeconomie clasică). Conform acestei din urmă sinteze, deciziile agenților economici depind nu doar de caracteristicile obiective ale mediului economico-social în care își desfășoară activitatea, ci și de anticipațiile lor cu privire la viitor, pe care le formulează ținând seama de toate informațiile semnificative pe care le dețin. Spre deosebire de anii 1950–1960, când rata inflației era mică și când, într-adevăr, variabila respectivă nu juca nici un rol în negocierile salariale, s-a constatat că, în anii 1970, agenții economici nu mai sunt supuși fenomenului „iluziei monetare” (comportament caracterizat prin faptul că judecă în funcție de valorile economice nominale, nu de valorile reale, adică valorile nominale corectate cu rata inflației). Dimpotrivă, ei țin seama în calculele lor nu numai de nivelul general al prețurilor observat în momentul respectiv, ceea ce revine la a spune că judecă în funcție de salariul real constatat, ci și de nivelul inflației anticipate. În consecință, anticipațiile privind inflația influențează procesele economice actuale: comportamentul consumatorilor, procesul de formare a cererii și a prețurilor, șomajul, profilul curbei Phillips etc. Cu alte cuvinte, anticipațiile inflaționiste pot da naștere condițiilor din arierplanul stagflației.

În acest cadru, economiștii și reprezentanții băncilor centrale vorbesc, adesea, despre „ancorarea” anticipațiilor inflaționiste. Anticipațiile „ancorate” sunt relativ insensibile la informațiile care permit întrezărirea viitorului. În economie și afaceri, neglijarea informațiilor existente este adesea un lucru rău, însă nu în acest caz: dacă anticipațiile sunt „ancorate” la nivelul țintă al inflației stabilit de banca centrală (aproximativ 2,5% în cazul BNR), indivizii nu reacționează exagerat la fluctuațiile temporare ale inflației.

Anticipațiile inflaționiste „dezancorate” (anticipațiile care nu gravitează în jurul unei rate a inflației mici) constituie un factor determinant al inflației existente (reale sau actuale). De exemplu, în România, dacă toată lumea se așteaptă ca prețurile să crească în 2025 cu 9%, companiile vor dori să-și majoreze prețurile cu cel puțin 9%, iar angajații vor solicita creșteri de salarii ajustate în funcție de această cifră. Pe scurt, dacă anticipațiile inflaționiste sunt de 9%, inflația reală tinde să devină și ea 9%.

Consecința este că anticipațiile „dezancorate” creează o spirală inflaționistă prețuri-salarii: inflația ridicată duce la amplificarea anticipațiilor inflaționiste, ceea ce determină companiile să crească și mai mult prețurile, iar angajații cu putere de negociere să pretindă creșteri de salarii, ceea ce intensifică și mai mult anticipațiile inflaționiste ș.a.m.d. Acest cerc vicios face ca inflația să fie foarte greu de combătut, chiar dacă șomajul este ridicat.

Având în vedere importanța acestui factor, precum și faptul că anticipațiile depind, printre altele, de informațiile cu privire la politica economică a autorităților, o cauză importantă a stagflației este politica economică greșită. Riscul este ca politica fiscală a guvernului să fie incompatibilă cu politica monetară a băncii centrale. Politica fiscală (impozite și cheltuieli publice) influențează indirect nivelul prețurilor prin efectele pe care le are asupra cererii și ofertei agregate (impactul asupra capacităților de producție). Modificările acestor variabile presează în direcția creșterii prețurilor, problemă pe care BNR, de exemplu, a încercat să o rezolve prin menținerea ratei dobânzii de politică monetară, fără a-și atinge însă ținta de inflație de 2,5%. Un risc similar există în cazul creșterilor de tarife vamale decise sau anunțate de administrația Trump, care determină în mod direct creșterea costurilor bunurilor, alimentând inflația, fenomen pe care Fed încearcă zadarnic de câțiva ani să îl combată.

O amplă analiză a procesului prin care politica economică greșită produce stagflație a fost elaborată în anii 1970 de către reprezentanții teoriei monetariste, după care principalul factor care determină mișcările pe termen scurt ale PIB nominal și mișcările pe termen lung ale prețurilor este oferta de monedă. Conform acestei școli de gândire economică, stagflația din anii 1970 a fost provocată de politica economică de inspirație keynesiană dusă de guvernele din acea perioadă. Băncile centrale au menținut prea mult timp ratele dobânzilor la nivele scăzute, deși inflația creștea, ceea ce a alimentat spirala inflaționistă prețuri-salarii. Aceasta a făcut ca populația să creadă că inflația va deveni permanentă, ceea ce a dus la creșterea preventivă a prețurilor și scăderea volumului economisirii și al investițiilor pe termen lung.

Riscul comiterii unor asemenea greșeli de politică economică este în prezent foarte mare, deoarece identificarea unei reacții adecvate la șocurile din domeniul aprovizionării, produse de evenimentele geopolitice amintite, este foarte dificilă – nici guvernul și nici banca centrală dintr-o anumită țară nu pot rezolva problemele logistice mondiale. Instrumentele de politică economică standard, cum ar fi, de exemplu, creșterea ratelor dobânzilor în scopul combaterii inflației, sunt în general ineficiente, dacă majorarea generală a prețurilor este determinată de constrângeri de pe partea ofertei mai degrabă decât de cererea excesivă. Această ineficiență este chiar mai accentuată în cazul în care constrângerile de natura ofertei provin din mediul extern. De aceea, în prezent, instrumentele de politică economică folosite pentru temperarea creșterii cererii agregate pot să înăbușe creșterea economică și să amplifice șomajul, adică să provoace stagflație.

Prin această prismă, măsurile fiscal-bugetare adoptate sau anunțate de actualul guvern român contribuie indiscutabil la creșterea riscului apariției stagflației, deoarece provoacă, printre altele, un șoc pe partea ofertei, alimentând, deci, creșterea prețurilor. De asemenea, aceste măsuri pot determina reducerea investițiilor și a cheltuielilor de consum, încetinind astfel și mai mult creșterea economică și dând naștere la concedieri – însăși definiția stagflației. După cum am încercat să arătăm în acest articol, stagflația este o problemă mult mai greu de rezolvat decât inflația sau recesiunea. Evoluțiile recente din economia României sunt cât se poate de îngrijorătoare din acest punct de vedere, deoarece creează riscul reapariției acestui fenomen, pe care societatea românească l-a cunoscut nu demult, dar pe care autoritățile l-au uitat. Pentru cetățeni, stagflația constituie o dublă povară – creșterea costului vieții și reducerea oportunităților de angajare –, ceea ce face ca fenomenul să fie deosebit de grav atât la nivel național,  căt și la nivel individual.