Concepția reflectată de această lozincă se inspiră, evident, din modelul xenofob-autarhic al economiei comuniste, însă amintește, de asemenea, de politica „prin noi înșine” din perioada interbelică. Pentru a fi independentă din punct de vedere economic, România trebuie să iasă într-un fel sau altul din lume! Problema este că, în condițiile globalizării, ieșirea din lume poate avea consecințe grave. Autarhia implică reducerea importurilor și limitarea intrărilor de capital străin, ceea ce împiedică creșterea economică și face imposibilă suveranitatea economică și politică.
În prezent, problema suveranității economice nu se mai reduce la un discurs în favoarea protecționismului. Fără îndoială, suveranitatea și protecționismul exprimă amândouă dorința adepților lor de „a-și lua soarta în mâinile proprii”, într-o lume globalizată, în care atât factorii de decizie politică, cât și cetățenii au sentimentul că lucrurile le scapă de sub control. Însă, acest deziderat este susținut, de asemenea, de sentimentul că mondializarea provoacă o anumită dezrădăcinare, deoarece mărește distanța dintre locurile în care sunt produse bunurile și serviciile și cele în care acestea sunt consumate.
Astfel, dezbaterea cu privire la suveranitatea economică cunoaște unele accente noi. În unele țări, cum ar fi, de exemplu, SUA, discursul protecționist privește, de regulă, o singură țară (Japonia în anii 1980; China în prezent), pe când discuția referitoare la suveranitate merge mai departe și consideră că amenințarea este difuză și globală. Această atitudine vizează nu numai China, ci și corporațiile multinaționale, care sunt acuzate că pun în pericol aprovizionarea cu bunuri și menținerea locurilor de muncă prin delocalizarea producției și crearea de lanțuri valorice mondiale. În Europa, discuția reflectă, de asemenea, teama de dependența față de marile companii americane de pe piața tehnologiei informatice [Google (Alphabet), Apple, Facebook (Meta), Amazon și Microsoft – GAFAM]. În fine, în România, angoasa este sporită de teoriile conspiraționiste, de discursurile despre transformarea țării într-o colonie periferică a Occidentului, despre pericolul dezmembrării țării ca urmare a regionalizării ș.a.m.d.
În consecință, dacă discursurile tradiționale despre protecționism evidențiază necesitatea păstrării locurilor de muncă amenințate de creșterea importurilor, cuvântările actuale despre suveranitatea economică insistă pe dependența țării față de anumite produse considerate „esențiale” sau „strategice”. Miza este regăsirea unei forme de independență prin restabilirea unei anumite apropieri spațiale între producție și consum și limitarea lanțului valoric la teritoriul național. În cazul României, această schimbare de accent are, probabil, o motivație aparte, având în vedere faptul că rata șomajului este redusă, iar o mare parte a populației lucrează în străinătate. Ca urmare, suveraniștii români nu revendică atât menținerea locurilor de muncă pentru autohtoni, cât apărarea resurselor naturale (zăcăminte de petrol, gaze naturale și aur; pământ agricol; păduri; etc.) în fața pericolului exploatării acestora de către străini.
În fine, remediul propus este mai degrabă o politică economică ofensivă decât una defensivă. Aceasta constă, în esență, în instituirea de taxe vamale pentru limitarea importurilor și reintroducerea controlului asupra mișcărilor de capital. Suveranitatea economică reabilitează, deci, etatismul; ea implică crearea, prin mijloace politice și juridice, a unor avantaje comparative pentru agenții economici autohtoni, aplicarea unor politici sectoriale expansive, recuperarea decalajelor tehnologice prin subvenționarea și creditarea preferențială a anumitor activități economice etc. Inutil de adăugat că, în cazul României, politica respectivă este în totală contradicție atât cu angajamentele asumate prin „Tratatul de aderare la UE”, cât și cu politica economică necesară pentru aderarea la zona euro.
Se pune totuși întrebarea: care este conținutul exact al noțiunii de „suveranitate economică”? Întrebarea este justificată, deoarece suveranitatea nu este, de fapt, un concept economic, ci unul care provine din domeniul politic, juridic și militar, în care se definește, literalmente, ca fiind faptul și dreptul de a exercita o autoritate absolută asupra unui teritoriu dat. Astfel, termenul este folosit mai ales în domeniul relațiilor politice internaționale, desemnând un „atribut inerent, inalienabil și indivizibil al statului, care constă în supremația puterii de stat în interiorul hotarelor sale și în independența ei în relațiile cu alte state”. Suveranitatea unei țări este, deci, foarte apropiată de independență: o țară suverană este o țară care nu depinde de altele și dispune de soarta sa, de actele sau de interesele sale în mod liber și fără nici o imixtiune din exterior.
Problema este că, transpusă în domeniul economic, această definiție a suveranității implică revenirea la o formă de autarhie mai mult sau mai puțin pronunțată. Căci, pentru a nu depinde de nimeni din punct de vedere economic, o țară trebuie realmente să „iasă din lume”, precum pledează, de fapt, suveraniștii. Astfel, în cazul României, ieșirea de sub incidența globalizării implică instituirea de taxe vamale mari asupra importurilor, ieșirea din UE, renunțarea la adoptarea euro, închiderea frontierelor, restabilirea controlului asupra mișcărilor de capital ș.a.m.d.
O asemenea politică ar duce însă la un impas comparabil cu cel care a provocat căderea comunismului, și ar fi, de fapt, imposibilă în lumea contemporană. La acest început de mileniu III, țările lumii sunt structural interdependente prin comerțul cu bunuri și servicii, investițiile străine directe, fluxurile de capital și mișcările populației, iar ca urmare revenirea la autarhie ar avea un cost economic exorbitant. De asemenea, în cazul României, o politică de suveranitate economică, ce ar urmări reducerea importurilor, limitarea și condiționarea intrărilor de capital străin, împiedicarea mișcării transfrontaliere a populației etc., ar avea efecte diametral opuse celor așteptate. În definitiv, autarhia împiedică performanțele economice și s-a dovedit în toată istoria umanității incompatibilă cu suveranitatea economică și politică.
În loc de această concepție – utopică și nostalgică – cu privire la „suveranitatea economică” problema poate fi pusă în termeni mai realiști. Astfel, chestiunea de principiu care îi preocupă în prezent pe majoritatea decidenților politici din lumea largă nu este atât suveranitatea economică în sens absolut, deoarece ei știu foarte bine că aceasta este imposibilă, cât o anumită autonomie în producerea și/sau aprovizionarea cu anumite bunuri considerate „esențiale”. Acest deziderat al „suveranității limitate” s-a manifestat, de exemplu, în perioada pandemiei Covid-19 în privința unor produse și echipamente de protecție medicală. Tensiunile cu privire la aprovizionarea cu aceste bunuri au evidențiat fragmentarea producției mondiale și importanța planetară a anumitor furnizori. Cetățenii țărilor bogate au fost surprinși de apariția penuriei, deoarece erau obișnuiți cu abundența și confortul asigurat de marea lor putere de cumpărare la nivel mondial. Pe de altă parte, cetățenii români, care, cel puțin în cazul generațiilor mai în vârstă, erau deprinși cu lipsurile, cozile și interdicțiile de tot felul, nu au părut să conștientizeze imensul avantaj conferit de apartenența României la structurile euro-atlantice și de liberalizarea comerțului exterior, care le-au permis să beneficieze relativ rapid de echipamentele și medicamentele necesare pentru a face față pandemiei.
Dincolo de episodul crizei sanitare, sentimentul dependenței structurale a Europei față de SUA – și chiar față de China, în privința echipamentelor pentru tehnologia 5G – se manifestă, de asemenea, în sectorul informaticii și al altor tehnologii de viitor, cum ar fi, de exemplu, bateriile electrice. Acest lucru va determina, probabil, autoritățile din țările UE să încerce să readucă pe teritoriul lor întreprinderile care s-au delocalizat și să recupereze decalajul tehnologic prin crearea de avantaje comparative pentru anumite genuri de activități productive.
Concluzia care se desprinde din cele arătate este că, între o autarhie imposibilă și un liber schimbism hazardant, imperativul suveranității economice se rezumă la realizarea unor activități de producție strategice. În cazul României, din motive pe care nu le discutăm aici, mijloacele aflate la dispoziția autorităților pentru atingerea acestui obiectiv sunt însă foarte puține. Acestea există totuși și constă în principal în atragerea de capital străin și absorbția de fonduri europene.
