Cinci ani după preluarea Primăriei Timișoara, Dominic Fritz continuă să vorbească despre „lupta de uzură” și „sistemul care se opune reformei”. Într-un interviu recent, liderul USR a spus că „prea profund suntem în rahat ca să ne putem scoate în câteva luni”. Declarația, sinceră și brutală, spune mai mult decât ar vrea: după cinci ani de administrație, primarul Timișoarei recunoaște, indirect, că lucrurile nu merg.
Când a venit în 2020, Fritz promitea o administrație transparentă, eficientă și curată. Cinci ani mai târziu, Timișoara e un oraș blocat între intenții și realitate. Reformele anunțate cu entuziasm s-au transformat în proiecte întârziate, conflicte interne și explicații complicate despre de ce „nu se poate”. Birocrația a fost doar digitalizată parțial, funcționarii vechi au fost înlocuiți cu oameni „de încredere”, iar transparența s-a mutat în live-uri pe Facebook, nu în rezultate vizibile.
Fritz vorbește des despre statul central și despre „privilegiații sistemului”. Dar în propria primărie, imaginea e similară cu ceea ce critică: posturi ocupate politic, concursuri contestate, contracte întârziate și proiecte gestionate haotic. „Lupta cu sistemul” pare, în realitate, o luptă cu propriul aparat administrativ, construit după aceleași reguli pe care spunea că le va schimba.
Între timp, orașul e tot un șantier continuu. Străzile sunt sparte de ani întregi, trotuarele zac sub utilaje, iar locuitorii își fac drum printre gropi și promisiuni. Tramvaiele noi circulă pe linii vechi, pistele de biciclete se opresc brusc în câte un zid, iar termenele pentru lucrările „emblematice” se tot amână. În loc de o administrație reformată, timișorenii văd o primărie blocată în ședințe, explicații și campanii de imagine.
Fritz cere la nivel național „descentralizare reală” și „reducerea instituțiilor inutile”. Dar la nivel local, Timișoara suferă de o centralizare administrativă în jurul propriei persoane: deciziile majore trec prin primar, ritmul e lent, iar colaborarea cu instituțiile locale e adesea tensionată. A vorbit despre „meritocrație”, dar a acceptat un aparat plin de funcții decorative. A vorbit despre eficiență, dar a generat haos în ritmul proiectelor.
Când primarul spune că „nu putem ieși din rahat în câteva luni”, are dreptate. Dar uită că au trecut cinci ani, nu câteva luni. Și că Timișoara, orașul care l-a adoptat cu entuziasm, așteaptă de jumătate de deceniu rezultatele acelor „reforme” care tot nu se văd.
Între declarații despre moralitate și acuzații la adresa „vechii clase politice”, Fritz a devenit tot mai izolat. O parte din echipa sa inițială a plecat, colaboratorii se schimbă des, iar comunicarea cu cetățenii e tot mai defensivă. În locul unui lider calm și vizionar, a rămas un politician care repetă aceleași scuze: „E greu, e complicat, moștenirea e grea.”
Problema e că, la Timișoara, oamenii nu mai cumpără retorica de campanie. Ei văd orașul lor blocat, traficul sufocat, șantierele nesfârșite și deciziile amânate. În locul promisiunii de „modernizare europeană”, trăiesc o realitate în care schimbarea e lentă, iar răbdarea se termină.
Fritz spune că nu renunță. Dar poate că, mai important decât să nu renunți, e să recunoști când ai greșit direcția. Reforma nu se face din platouri TV și din vorbe mari, ci din străzi reparate, contracte duse la capăt și încredere recâștigată.
După cinci ani, Timișoara nu mai are nevoie de un reformator care explică de ce nu se poate. Are nevoie de un primar care face, nu doar spune. Pentru că, oricât de adânc ar fi „rahatul”, cineva tot trebuie să se apuce, în sfârșit, să-l curețe.
