Războiul din Ucraina durează de peste doi ani și jumătate. Mii de morți, orașe întregi distruse, milioane de refugiați, iar echilibrul geopolitic mondial zdruncinat până în temelii. În acest timp, liderii occidentali s-au străduit să mențină un front comun împotriva Rusiei lui Vladimir Putin, cu sancțiuni, ajutor militar și presiuni diplomatice. Dar Donald Trump, omul care vrea să fie văzut drept „marele negociator” al planetei, abia acum pare să fi realizat că Rusia nu are nicio intenție să se oprească de bunăvoie.
O coaliție de lideri europeni l-a convins, cu greu, că Moscova trebuie forțată să vină la masa negocierilor. Iar Trump, imprevizibil cum îl știm, acceptă în sfârșit ideea de a pune presiune pe Kremlin. Doar că momentul e tardiv, iar soluțiile pe care le propune nu sunt ceea ce partenerii săi de pe ambele maluri ale Atlanticului sperau. În loc să vină cu un plan coerent, Trump preferă tarife comerciale și amenințări economice aplicate Chinei și Indiei, în speranța că lovind indirect aliații lui Putin, îi va reduce acestuia resursele. Europa însă cere sancțiuni directe, clare, împotriva firmelor și băncilor care continuă să alimenteze mașinăria de război rusă.
Trezirea din somn diplomatic
Ceea ce irită cel mai mult nu este doar întârzierea reacției lui Trump, ci și imaginea pe care o proiectează: aceea a unui lider care s-a trezit brusc dintr-un somn diplomatic de ani de zile. De la începutul războiului, Trump a adoptat o poziție ambiguă, ezitând între declarații vagi și gesturi politice mai degrabă favorabile Rusiei.
Între timp, aliații europeni au dus greul: 18 pachete succesive de sancțiuni, sprijin financiar masiv pentru Kiev, livrări de armament și o presiune diplomatică constantă asupra statelor care cochetează cu Moscova. Iar acum, după doi ani și jumătate de conflict, Trump își asumă rolul de „lider hotărât”, ca și cum descoperirea că Putin nu vrea pace ar fi fost o revelație de ultim moment.
Problema e că în politica internațională, timpul contează. Și fiecare lună de întârziere înseamnă noi pierderi de vieți, noi orașe distruse și noi avantaje pentru Rusia. Din acest punct de vedere, trezirea tardivă a lui Trump nu e doar frustrantă, ci și periculoasă.
Divergențe transatlantice
La Washington, diplomații europeni au adus pe masă un plan detaliat pentru un nou pachet de sancțiuni – al 19-lea de la începutul invaziei. Propunerile vizează instituțiile financiare și companiile care încă mai fac afaceri cu Rusia, precum și restricții severe asupra importurilor de energie. Logica e simplă: fără bani și fără acces la piețele internaționale, Kremlinul va fi obligat să își reducă agresiunea.
Trump însă are altă viziune. În loc de sancțiuni directe, preferă armele sale favorite: tarifele comerciale. Planul său, anunțat cu emfază, include o taxă de 100% asupra importurilor din China și India – două țări care au continuat să cumpere petrol și gaze rusești, sprijinind astfel indirect mașinăria de război a lui Putin.
Ideea pare simplă, dar realitatea e mult mai complicată. În primul rând, tarifele ar lovi direct relațiile comerciale globale și ar putea declanșa un război economic care să afecteze chiar economiile occidentale. În al doilea rând, e greu de crezut că Beijingul sau New Delhi, doi giganți economici, vor ceda presiunilor americane fără să riposteze. Iar în tot acest timp, Rusia va continua să își vândă resursele către alte piețe dispuse să ignore sancțiunile.
Cinismul întârzierii
Ceea ce frapează este modul în care Trump transformă această „trezire” într-un act politic de imagine. De parcă ar vrea să transmită că el, și numai el, are soluția salvatoare pentru Ucraina și pentru echilibrul european. Numai că soluția vine după ce zeci de mii de vieți au fost pierdute și după ce Europa și-a sacrificat propriile resurse pentru a ține piept agresiunii ruse.
În fond, întrebarea care planează asupra acestui episod este simplă: unde era Trump în toți acești ani? De ce nu a folosit influența Statelor Unite pentru a opri mai devreme mașinăria de război a lui Putin? Răspunsul nu poate fi decât unul incomod: pentru că nu a vrut.
Europa – în așteptarea unei strategii reale
Diplomații europeni privesc cu scepticism noile intenții ale Casei Albe. Da, e bine că în sfârșit Washingtonul pare dispus să pună presiune pe Moscova. Dar scepticismul vine din faptul că strategia lui Trump e diferită de ceea ce Europa consideră eficient. În loc de sancțiuni clare și coordonate, SUA propun tarife, amenințări și măsuri care riscă să creeze mai multe tensiuni decât rezultate.
Un diplomat european, citat de Politico, a spus-o direct: „Trump este în sfârșit de partea noastră. Întrebarea este acum cum se pot concilia cele două abordări?”. Cu alte cuvinte, problema nu mai e dacă trebuie să punem presiune pe Rusia, ci cum. Și aici, viziunea lui Trump intră în conflict cu cea europeană.
Timp pierdut, vieți pierdute
Dincolo de tehnicalitățile politice, există o realitate pe care nimeni nu o poate ignora: fiecare zi de război înseamnă vieți pierdute în Ucraina. Faptul că liderul celei mai puternice țări din lume a avut nevoie de peste doi ani pentru a înțelege că Putin nu va negocia de bunăvoie ridică semne de întrebare asupra responsabilității sale.
Aici stă adevărata acuzație: nu că Trump a ales tarife în loc de sancțiuni, ci că a ales să întârzie. Iar întârzierea, în contextul unui război brutal, înseamnă complicitate prin inacțiune.
Concluzie: trezirea unui somnambul
Donald Trump vrea acum să fie perceput drept liderul hotărât care pune presiune pe Rusia. Realitatea e că a ajuns prea târziu la această concluzie. Ceea ce pentru diplomații europeni e un pas firesc și necesar, pentru el e o descoperire întârziată.
Problema e că politica internațională nu are răbdare cu cei care dorm. Iar trezirea din somnul diplomatic al lui Trump vine cu ani de întârziere, cu mii de vieți pierdute și cu o Europă care s-a luptat singură în tot acest timp.
Astfel, întrebarea pe care trebuie să o punem nu este „ce face Trump acum?”, ci „unde a fost Trump atunci când era cu adevărat nevoie de el?”. Iar răspunsul, oricât de incomod ar fi, rămâne același: absent.
