Inflația și ideile economice

Reapariția inflației arată că ideile consacrate, pe care se bazează politica economică a majorității statelor lumii, sunt învechite și trebuie schimbate. Din fericire, ideile „noi”, de care este atâta nevoie, sunt cunoscute și verificate.

Inflația este provocată de faptul că cererea totală depășește oferta totală. Cauza creșterii cererii este ușor de găsit: guvernul român, de exemplu, a cheltuit în ultimii trei ani cu 251 miliarde lei mai mult decât veniturile sale din aceeași perioadă, ceea ce a dus, printre altele, la creșterea masei monetare cu 180,3 milioane lei. Evoluția ofertei este însă mai complicată. În România, producția s-a redus în timpul pandemiei, însă inflația s-a amplificat după ce pandemia a trecut, iar unele ramuri economice și-au reluat activitatea la nivelul anterior, dar nu au ținut pasul cu cererea.

Măsura în care inflația a fost determinată de cererea excedentară, alimentată de politicile fiscale sau monetare laxe, ori dereducerea ofertei provocată de șocurile globale recente (pandemia, întreruperile în lanțurile de aprovizionare mondiale și consecințele economice ale războiului din Ucraina) contează mai puțin din punct de vedere practic. Importantă este înțelegerea faptului că „oferta” (capacitatea de producție a economiei) este limitată în mod obiectiv. Ideile anilor 2010 – „stagnare seculară”, „teorie monetară modernă” (Modern Monetary Theory), „stimulare” –, care sugerau că pentru a crește nivelul de trai este suficient ca guvernul să se împrumute sau să tipărească mai mulți bani, s-au dovedit greșite. Ele au dus la inflație, nu la creștere economică.

Caracterul limitat al ofertei impune o politică economică orientată spre creșterea acestei „frontiere”, care depinde de factorii de producție existenți (capital, mână de lucru, resurse naturale, cunoștințe tehnice și organizatorice), nu de cerere. În cazul României, de exemplu, previziunile Comisiei Europene indică întârzierea reluării creșterii economice, ceea ce arată că politica economică trebuie să se concentreze asupra eliminării cauzelor care blochează activitățile productive.

Principalul pericol general al epocii actuale este stagnarea economică, însoțită de inflație (stagflație). Începând din anul 2007, creșterea economică s-a redus la jumătate în SUA, iar în Europa și Marea Britanie s-a diminuat chiar mai mult de atât. În aceste condiții, principalul obiectiv al politicii economice trebuie să fie revigorarea creșterii economice pe termen lung și doar orientarea acestei politici spre ofertă, eficiență, productivitate și inovare permite atingerea acestui obiectiv.

Concepția că datoria publică poate crește oricât de mult s-a dovedit greșită. Unele țări ca SUA, Marea Britanie și țările dezvoltate din Uniunea Europeană par să poată susține o datorie publică de aproximativ 100% din PIB. Spre deosebire de acestea, România nu poate avea, conform tratatelor europene, o datorie publică mai mare de 60% din PIB. Indiferent de această diferențiere, ce ține de caracteristicile structurale ale economiilor respective, problema este că, în general, o datorie publică mare determină creșterea dobânzilor, reducerea accesului pe piețele financiare internaționale și inflație. Căci, guvernele cheltuie banii împrumutați mai degrabă pentru consum, decât pentru investiții.

Ca urmare, în viitor, autoritățile sunt nevoite să majoreze impozitele și taxele pentru a degaja excedentul bugetar necesar pentru plata dobânzilor și rambursarea împrumuturilor publice. Afirmațiile că și alte țări au datorii publice mari și că România ar trebui să le urmeze exemplul sunt pur și simplu neavenite. România nu are aceeași capacitate de a contracta împrumuturi – interne și externe – ca țările menționate anterior, care sunt țări bogate și cu risc de insolvabilitate redus. În plus, o datorie publică mare reduce capacitatea fiscală a statului român de a reacționa la șocuri. Dacă șocurile amintite au provocat inflație, următoarea criză va avea, probabil, consecințe mult mai grave.

În 2024, an electoral, guvernul României declară că va cheltui miliarde de lei pentru ajutoare sociale, salariile funcționarilor publici, acoperirea deficitului bugetului asigurărilor sociale, a subvențiilor etc., și mult mai puțin pentru investiții. Deși se împrumută cu dobânzi din ce în ce mai mari, statul român face în principal cheltuieli publice neproductive.

Inflația actuală permite desprinderea a două concluzii referitoare la politica monetară și fiscală. În primul rând, băncile centrale și, deci, Banca Națională a României, nu controlează complet inflația. Controlul inflației necesită o politică fiscală corectă, ceea ce în multe cazuri lipsește. În al doilea rând, politica fiscală laxă nu poate continua sine die. În România, guvernul format prin alegerile din 2024 va fi nevoit, probabil, să mărească impozitele și taxele și să reducă cheltuielile bugetare. După părerea noastră, încercarea de a rezolva aceste probleme prin creșterea numărului reglementărilor restrictive va eșua, iar singura soluție este aplicarea concepției clasice a statului finanțat prin venituri ordinare, acceptate în mod democratic de către contribuabili.